Deunăzi, am primit invitaţie în grupul de Facebook ce trebuia să ne ajute la organizarea petrecerii de zece ani de la terminarea liceului. Ştiu, sunt mic copil, încă, dar chiar zece ani?! Parcă mai alaltăieri, fumam ascunsă după sala de sport a liceului, mă ţineam de mână pe sub bănci, în timpul orelor, cu Prima Iubire, şi îmi afişam rebeliunea prin artificii vestimentare deloc de lăudat.
Pe nevăzute, nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Desigur, dacă e să mă uit la câte amintiri am adunat în ăştia zece ani, parcă aş putea scrie o întreagă serie de cărţi şi povestiri, care mai de care mai trăsnite. Totuşi, ce mă fac eu când m-or întreba, la adunare: „Tu ce ai mai făcut?”.
Mă uit la foştii colegi: căsătoriţi, cu copii, cu joburi corporatiste şi maşini personale, cumpărate în leasing, rate la bănci şi vieţi atent ordonate, până în cel mai mic detaliu. Nu, nu am vreo problemă cu toate acestea, doar că m-am ferit de ele, cât am putut, prin viaţă. Şi-atunci, eu ce să le spun? „Nu m-am căsătorit, nici n-am vrut copii şi nici maşină. Am un motan, îl cheamă Crocobel şi nu l-am mai văzut de aseară, cand am adormit.” Halal descriere a zece ani, nu?
Nu m-am căsătorit, încă, deşi am cochetat cu ideea de vreo 5 ori, pentru că am ţinut întotdeauna la libertatea mea. Şi cand eram copil, rareori îmi ascultam părinţii, în ciuda sfaturilor bune pe care le dădeau. „Oana, nu te căţăra pe şifonier, pentru că poate cădea peste tine.” Şi putea să cadă, doar că acolo îmi făcusem eu colţul meu de lume şi simţeam nevoia să mă retrag în el zilnic. Şi o şi făceam. Aveam reviste adunate de ani, de către ai mei, un ursuleţ de pluş fără un ochi şi mărgelele bunicii strânse acolo şi aşa stăteam pentru ore, intrând în lumea colorată din mintea mea şi uitând să ies. Acum, să mă leg de bunăvoie în convenţii sociale? Să trimit fericită invitaţii la nuntă, iar oamenii care le primesc să îmi zâmbească, în timp ce, în mintea lor, se desfăşoară planul de bătaie pentru „făcut bani de nuntă, din toată sărăcia, pentru că nu o pot refuza”?
Să mă trezesc zilnic, chiar şi atunci când sunt nemulţumită de relaţia mea, si să-mi accept soarta, pentru că un divorţ ar fi prea mare bătaie de cap? Să merg la risc, cu şanse 50–50, şi să nu ştiu dacă mi-oi fi găsit jumătatea, pentru tot restul vieţii? Să stau şi să mă gândesc cu jind că al meu s-a cam îngrăşat şi nici romantic nu mai e şi parcă ne-am şi plictisit unul de altul, în timp ce parcă mi-ar surâde să mă mai ţină alţi juni de mână şi să îmi recite poezii sau să-mi prezinte melodii? Să-mi pierd farmecul de „domnisoară” în defavoarea celui de „doamnă”? Doamna Oana Simionescu. Pe mine mă sperie ideea că au trecut zece ani de când nu mai sunt puştoaică de liceu, d-apoi aceea de a fi femeie măritată!
Ştiu că motivele mele sunt superficiale şi uşor de combătut prin avantajele căsniciei, dar, de dragul ideii de a fi liberă, nu m-am măritat. Nici nu-mi pare rău şi nici nu cred să o fac prea curând. Am o relaţie, ne iubim, stăm şi împreună, dar ştiu că pot să o închei oricând simt nevoia să o fac, prin simplele gesturi de a îmi „lua lucrurile şi a pleca la mama” şi a mânca enorme cutii cu ciocolată după, până îmi trece supărarea.
Din acelaşi motiv, nici job de corporatist n-am vrut. Aş fi putut fi o corporatistă mediocră de succes, dar am refuzat categoric să aleg calea asta. M-am orientat spre meserii solitare, până când m-am hotărât ce drum vreau să urmez şi mi-am construit-o pe a mea. Am preferat să fac ceea ce iubesc – să am păreri şi să le scriu, în loc să îmi asigur o poziţie socială adorabilă şi sigură financiar. Şi am preferat să pot renunţa atunci când simt nevoia şi să nu mă bată nimeni la cap. În meseria mea mică, să excelez prin pasiune, şi nu să fiu doar o banală figură ştearsă, dintre alte o mie de figuri şterse, care muncesc pentru acelaşi scop: salariul de la sfârşitul lunii.
Cât despre copii, iar nu i-am vrut. Găsisem, de-a lungul timpului, vreo 3 donatori compatibili cu ce aşteptări aş avea eu de la mica progenitură genială ce are să mă moştenească: „Să fie înalt ca tine şi superb ca mine”. Dar asta e o „meserie” din care, iar, nu poţi capitula, dacă simţi că nu mai faci faţă. E pe viaţă. „Once a parent, always a parent”. Eu nu reuşesc să-mi fiu părinte nici mie, d-apoi altora. La ce să chinui un copil cu fumul meu de ţigară, cu muzica dată prea tare, cu programul meu dezordonat şi cu mendrele mele de om care refuză să îşi realizeze vârsta? Poate, odată, am să simt nevoia să mă maturizez, dar, acum, cu siguranţă nu e momentul.
Maşina o refuz şi pe ea categoric, pentru că sunt ecologistă. Şi-apoi, mai am şi frică de viteză. Şi de ce să conduc eu, când o pot face alţii pentru mine, iar eu doar să stau să visez cu ochii deschişi, prefăcându-mă că văd imaginile care se perindă prin parbriz? La volan, ar fi chiar periculos să visez cu ochii deschişi, nu? Aşa că fac un bine omenirii şi refuz maşina.
Şi-atunci, eu ce le spun oamenilor ălora, după ce fiecare dintre ei mă va fi privit cu superioritatea specifică „omului realizat, cu casă, carieră, copii, maşină”? Că eu nu am făcut, în zece ani, nimic din toate acestea, dar că mi-am păstrat libertatea şi sunt fericită pe deplin cu alegerile mele? Că sunt singurul om cu adevărat fericit pe care îl cunosc? Că încă pot veni acasă la orice oră vreau, adormi şi trezi tot la orice oră vreau, călători şi munci din orice colţ de lume îmi doresc şi lăsa hainele împrăştiate pe oriunde prin sufragerie? Că singurul meu scop în viaţă, acum, este să stau un an în India? Că am evitat să mă conformez normelor sociale, preferând să nu depind de nimeni şi de nimic, doar de dragul de a spune, într-o zi, „Am făcut tot ce mi-am dorit, în viaţă?”. Oare ar putea ei înţelege poezia din spatele ideii de a avea un motan numit Crocobel sau poate locul meu nu e la acea adunare, nu încă?
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
