Sunt un bărbat evoluat

Constantin Ciucă

27 July 2015

constantin ciucă

Ştiu că poate părea indecent şi ireverenţios, dar trebuie să recunosc că de multe ori m-am gândit cum ar fi să fac amor cu o femeie în vârstă.

Am observat încă de mic, de când îmi doream cu ardoare să aflu cum arată păsărica fetiţelor şi cum reuşesc ele să facă pipi printre umflăturile alea mici şi lungi dintre picioare, că nu pot să mă opresc de la a mă gândi la ceva. Dacă îmi impun să nu mă gândesc la un lucru, sfârşesc prin a mă gândi numai la lucrul acela.

Ca să nu mai păţesc asta, îmi las mintea să zboare şi să facă ce vrea cu imaginaţia de care dispune. Să intre şi să iasă unde şi de unde doreşte ea, să cerceteze ce vrea, pe cine vrea, pe unde vrea. Trebuie însă să spun că, înainte de a fi lubrică sau indecentă, obscenă sau scabroasă, curiozitatea mea este una gnoseologică. Studiez desfrâul cu glacialitate şi mă dedau lui numai dacă am sentimenul că sunt obiectul unui experiment important din care am ceva de câştigat în planul cunoaşterii. Un experiment asupra căruia să fac observaţii folositoare pentru toată lumea şi despre care, mai târziu, să prezint, savant, disertaţii sobre la simpozioane unde se strâng oameni cu morgă şi cu bărbi frumos pieptănate, pregătiţi pentru o beatificare iminentă.

Însă nu despre mine este vorba aici.

Este amurgul plăcut al unei zile de septembrie iar eu mă aflu în poarta patriarhiei. De fapt, nu tocmai în poartă. Sunt lângă ea, rezemat de zidul care o încojoară, chiar lângă o cruce care iese din zid în relief şi îmi serveşte drept cotieră. Aştept cu multă curiozitate o doamnă deosebită pe care am întâlnit-o pe un site de matrimoniale.

Am întâlnit-o virtual, desigur. Iar acum urmează să ne întâlnim real.

O cheamă Ioana.

Locuieşte pe undeva prin zonă, de aceea mi-a dat ca punct de reper Patriarhia. Nu că Patriarhia aş fi ştiut unde este dar mi-a fost uşor să întreb pe cineva care m-a îndrumat imediat. Avem un popor în care chiar dacă oamenii se urăsc unii pe alţii de moarte şi se detestă cu sinceritate, au în schimb o iubire fierbinte faţă de dumnezeu şi de animale. De aceea, dacă întrebi de o biserică, de o catedrală sau de serviciul de ecarisaj, imediat vei fi îndrumat cu multă exactitate. Nu se întâmplă acelaş lucru dacă întrebi despre biblioteca orăşenească, dar asta chiar că este irelevant. Ce vreau să spun este că mi-a fost uşor să ajung unde mă aflu acum. Ioana locuieşte pe aici, pe undeva, şi, din câte am înţeles, este o persoană publică. Medic. Sau economist. Sincer, nu mai ştiu ce mi-a spus că este. S-ar putea de fapt să confund ce mi-a spus ea cu ce mi-a spus Ileana, o altă corespondentă. Sau cu ce mi-a spus Irina. Nu, nu, nu. Irina este medic. Ioana e economistă. În fine, cert este că trebuie să îşi ia nişte precauţii înainte de a se întâlni cu cineva. Într-un oraş de provincie, cariera îţi poate fi serios afectată de persoana cu care eşti văzut mergând într-o zi alături pe trotuar. Iar acesta este un târg în care peste noapte te poţi trezi cu o reputaţie de Casanova, când tu de fapt eşti un băiat cuminte şi nu faci altceva decât, seara înainte de culcare, să te masturbezi responsabil sub cearceaf încercând în felul acesta să nu deranjezi vecinii cu vreun chef gălăgios sau cu gemete şi răcnete nepotrivite.

Carmen Dell Orefice, cel mai în vârstă model

Stau deci rezemat de crucea din zid şi o aştept pe Ioana. Are un nume deosebit de frumos şi din fotografiile pe care mi le-a trimis de la bun început, pare a nu avea mai mult de de ani. O femeie interesantă, cu trăsături puternice, cu privirea tăioasă dar în acelaş timp cu nişte forme delicate şi deosebit de feminine. O gură mare, cu buze groase şi pomeţi puternici. O femeie viguroasă care prin combinaţia de fragilitate şi forţă care se desprindea din poze devine atrăgătoare şi provocatoare. Mi-a stârnit interesul suficient încât să îi propun să ne vedem. Numai că, şi aici apare efectul de internet, virtualul este guvernat de o astronomie proprie în care trecerea timpului are regulile ei specifice, mult mai flexibile decât în plicticoasa lume reală.

Zice, ieri, la telefon:

-Ştii, trebuie să îţi spun ceva.

Mi s-a părut că urmează ceva important şi de aceea am devenit foarte atent. O femeie ca cea din fotografiile pe care mi le trimisese era cu adevărat de luat în seamă. Ştiu că m-am învăţat să trăiesc singur şi că pentru mine ideea de căsătorie este una abstract, fără conţinut, dar la fel de adevărat este şi că mă simt în stare să las în urmă burlăcia pentru o femeie alături de care să mă întrebuinţez cu adevărat. Purtasem cu ea vreo câteva zile o conversaţie neconvenţională pe net, când obscenă când savantă, care mă solicitase şi care promitea o compatibilitate foarte bună. De la o vârstă în sus e nemeritat de dificil să găseşti pe cineva compatibil. Plus că, în timp, devii sclifosit şi uiţi că tu însuţi ai devenit între timp un deşeu. Mereu găseşti ceva care nu îţi covine la celălalt, mereu ceva nu este suficient de bun pentru tine. Pentru TINE! Şi renunţi cu uşurinţă. De aceea, când dai peste cineva compatibil, e un adevărat noroc. Un dar al destinului pe care e bine să îl preţuieşti.

Sunt un tip neconvenţional care, deşi ştie să se comporte convenţional, nu se poate însoţi pe termen lung decât cu cineva neconvenţional.

Zic, jucăuş, aproape afectuos:

– Sigur că trebuie să îmi spui ceva.

Ea are impresia că nu o iau în serios. Zice:

– Serios vorbesc. Trebuie să îţi spun ceva foarte important. Şi după ce am să îşi spun asta, nu ştiu dacă ai să vrei să ne mai întâlnim.

– Ba am să vreau, zic eu, convins.

– Ba nu ai să vrei. Ştiu că aşa se va întâmpla.

Şi, după ce termină de spus asta, izbucneşte în hohote de plâns. Plânsul ăsta spontan m-a luat prin surprindere şi recunosc că m-am emoţionat. Chiar plângea cu adevărat, un plâns real. Nimic în lumea asta nu mă impresionează mai mult decât leşinul de bărbat şi plânsul de femeie. Iar dacă o femeie plânge din cauza mea, mă topesc. Dar, în acelaş timp, confuz, m-am neliniştit oarecum pentru că plânsul ăsta brusc, în general, nu este un semn bun. E semn de nevroză şi labilitate, de fiţe din senin şi de cheltuieli mari. Am spus că mi-ar plăcea să mă însoţesc cu cineva neconvenţional, nu cu cineva… deranjat.

Zic, asigurator:

-Orice mi-ai spune, Ioana, eu tot am să vreau să mă întâlnesc cu tine.

Ceea ce era foarte adevărat. Am observat, pur statistic, că fetele şi femeile care se numesc Ioana, sunt drăguţe. Nu ştiu ce fel de legături şi determinări paranormale intervin în chestia asta, dar aşa este. De parcă numele ăsta caută numai anumite femei. Şi invers. În fine, ce vreau să spun este că, într-un fel cu totul de neînţeles, numele ei mi se părea deja o garanţie solidă. Adică garanta că femeia cu care urma să mă văd e plăcută, delicată şi instruită. Că existau toate premisele unei prietenii. Sau poate chiar mai mult.

Plânge câteva secunde bune şi nu spune nimic. Am telefonul pe cartelă şi, sincer, plânsul ăsta de pe o reţea pe alta nu mi se pare binevenit. Intervin pentru a scurta durerea:

-Spune, Ioana, ce este atât de grav? De ce să nu mai vreau să mă întânesc cu tine?

-Ştii, de fapt pe mine nu mă cheamă Ioana, zice ea abia abţinându-se să nu înceapă iar să plângă. Te rog să nu te superi pe mine.

Nu o chema Ioana?! Păcat! Dar, la urma umei, vorba amicului Shakespeare, What’s in a name? Ce mare lucru un nume? That which we call a rose by any other name would smell as sweet!

Chm… puţină tuse.

– Nu te cheamă Ioana? zic.

– Nu, Mario, nu mă cheamă aşa.

Eh, nu era sfârşitul lumii. Nu era chiar atât de grav. De fapt, ca să fiu sincer, nici pe mine nu mă cheamă Mario. E un nume electronic, iar astăzi un nume nou e la îndemâna oricui. Parohiile locale şi oficiul stării civile nu mai înseamnă nimic. Internetul e un baptisteriu vast, promt şi volatil de unde îţi poţi alege orice nume temporar fără să mai fie nevoie să faci nicio baie în covată sau în butoiul popii.

– Atunci, cum te cheamă?

– Filofteia, spune ea încet.

Am un acut simţ al istoriei. De aceea sunt oarecum mirat. Numele acesta nu îmi sună contemporan.

– E un nume frumos, zic.

– Şi nu am treizeci şi cinci de ani, mai spune ea.

Tresar.

Hmm…

Totuşi, nu cred că mă deranjează câţiva ani în plus.

– Nu-i nimic, spun eu înţelegător. Câţi ani ai, de fapt?

În loc să răspundă, izbucneşte din nou în plâns.

– Mai mult, spune ea fără să se oprească din plâns.

Adevărul este că sunt puţin nemulţumit. Construisem în minte o femeie pornind de la fotografiile pe care mi le trimisese şi îmi venea foarte greu să renunţ la ea. Femeia aceea avea treizeci şi cinci de ani.

Începeam să am sentimentul că mă părăseşte cineva iar eu, când sunt părăsit, sufăr ca un câine. Plusez cu atenţie. Sunt de acord să mai las zece ani de la mine şi să reconfigurez, pe ici pe colo, femeia din mintea mea.

Zic, cu o uşoară nesiguranţă în glas, în speranţa să fiu contrazis:

– Patruzeci şi cinci?

– Nu, zice ea.

Uf, slavă domnului!

Plânge. Apoi adaugă:

– Mai mult.

Mai mult de patruzeci şi cinci?! Cum naiba? Simt o uşoară ameţeală. Inima începe să îmi bată mai repede. Nu vreau cu niciun chip să renunţ la femeia pe care o construisem cu atâta migală în minte iar ceea ce auzeam la telefon îmi punea serios în pericol fanteziile generate mai ales de partea obscenă a conversaţiilor noastre anterioare.

Deci, dacă are mai mult de patruzeci şi cinci, ce fac? Renunţ?! La urma urmei, şi asta am văzut-o cu ochii mei, există femei de peste patruzeci şi cinci de ani foarte bine păstrate şi care, cu o mişcare sau două din fund, îi fac pe negustorii de viagra să dea melancolici şi neputincioşi din umeri. Femei care, odată pornite, pot ruina o întreagă industrie farmaceutică. Sau o pot face să înflorească. Depinde cum stai cu inima.

Mă gândesc că poate am norocul să fie una din astea. Pe de altă parte, sunt un individ care, atunci când îşi pune ceva în minte, renunţă greu. Pentru a-mi alunga orice emoţii suplimentare mă hotărăsc să măresc intervalul cu încă un deceniu şi, retuşând cu douăzeci de ani fotografiile trimise pentru a mă obişnui cu ele, întreb:

– Cincincizeci şi cinci?

Simt cât de ridicat îmi este pulsul.

Ea plânge.

În sfârşit, spune:

– Nu, Mario. Mai mult.

Mai mult?! Cum naiba, mai mult?! De aici încolo încep băile de sulf şi împachetările cu nămol. Gerontologia şi geriatria. Cum adică mai mult de cincizeci şi cinci?! Păi însemna că de fapt fotografiile alea nici măcar nu erau ale ei. Că femeia aia nici nu exista. Îmi cunosc poftele de dezmăţat şi performanţele de mascul şi de aceea îmi place să cred despre mine că sunt un bărbat tânăr. Mai mult de cincizeci şi cinci de ani?! Păi… Mă ia ameţeala.

Zic, nervos, dezamăgit:

– Optzeci?

Ea trece brusc de la plâns la râs. Făcusem, din punctul ei de vedere, o glumă.

– Hai, măi, de ce eşti rău? Am şaizeci şi doi de ani. Neîmpliniţi!

Şi apoi adaugă, cu părere de rău:

– Vezi, ţi-am spus eu că nu ai să vrei să te mai întâlneşti cu mine după aia…

– Ba mai vreau, zic eu, nervos.

O aştept deci acum pe doamna Filofteia, economist-pensionar, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, cu care se presupune că am o întâlnire amoroasă.

Zilele de septembrie au un farmec special. Păstrează încă o parte din căldura verii şi o amestecă cu frica pe care mi-o inspiră frigul iernii. De fiecare dată când vine toamna sper, în cel mai mare secret, ca vara de fapt să continue. Să fie mereu soare şi cald. Să se încline adică puţin axa pământului ca să ţină iarna la distanţă. Probabil că la fel speră şi femeile care îşi fac injecţii cu botox. Să mai încline puţin axa vârstei. Este pentru prima dată în viaţa mea când mă întâlnesc, cu intenţii declarat sexuale, cu o femeie în etate. După convobirea telefonică reprocesasem întreaga situaţie şi, cu durere în suflet, renunţasem la femeia tânără din fotografii. E adevărat că pierdeam ceva ce nu avusesem niciodată, dar chiar şi aşa mi-a fost greu. Pentru a mă alege totuşi cu ceva din povestea asta, am hotărât să merg la întâlnire. Mă întreb şi acum dacă faptul că în clasa a IX-a de liceu câştigasem locul doi pe ţară la olimpiada de biologie a avut vreun rol în decizia mea de a nu renunţa la întâlnirea cu această poficioasă doamnă Filofteia.

La femei, cochetăria este incurabilă.

Desigur, dacă percepi cochetăria ca pe un şiretlic de care specia se ajută ca să se perpetueze, aceasta nu mai este câtuşi de puţin condamnabilă. Mă întreb totuşi cum de nu îmi dădusem seama că dacă ea acceptase, în urma negocierilor, că are şaizeci şi doi de ani, eu trebuia să mai adaug cel puţin încă cinci ani pentru a-i afla vârsta corectă. Spun lucrul acesta pentru că, acum când suntem împreună, unul lângă altul, la masă, îmi pare cu adevărat mai în vârstă de şaizeci şi doi. Nu îmi pot dezlipi ochii de la gura ei.

Când vorbeşte, buza de jos face o cursă neobişnuit de lungă şi îi dezveleşe în întregime dinţii. Sunt surprins. Dinţii ei de jos seamănă foarte bine cu dinţii pe care i-am văzut eu în satul bunicilor dinspre mamă, când eram mic, în gura unui cal bătrân pe care, în drum spre abator, un vecin îl legase cu frânghia de gardul bunicului. Sunt orientaţi spre în afară, de parcă Filofteia toată viaţa i-ar fi împins cu limba spre exterior reuşind în cele din urmă să îi încline spre înainte. Au vârful în întregime tocit. În jurul lor gingia s-a retras şi i-a dezgolit lăsând în urma ei pe fiecare dinte o banderolă neagră, calcaroasă, iar această migraţie a gingiei face ca dinţii să pară mult mai lungi, ca nişte lopăţele gălbui. Exact ca la calul acela bătrân care, în nefericita lui viaţă, triturase cu ei sute de pajişti comunale. Pe buza de sus, care e subţire şi încreţită şi nu se mişcă deloc când vorbeşte, are un puf negru, ca o mustaţă rămasă în stadiul de gazon tânăr. Lângă urechea stângă are un neg maroniu.

S-a înserat şi suntem în parcul oraşului sub o copertină imensă pe o terasă luminată cu spoturi, ca într-o arenă de circ. Masa noastră este mai spre margine şi de aceea nu este atinsă direct de lumină. Consumatorii sunt puţini. Soarele a dispărut în spatele dealului de la orizont pe care în timpul zilei se vede ieşind dintre copaci turla unei mânăstiri. Ar fi aproape romantic dacă nu ar fi ireal. Îi spusesem Filofteii că sunt din alt oraş. Drept urmare ea îşi închipuia acum că venisem de la depărtare special ca să o văd pe ea. Asta desigur că o făcea să se simtă deosebită, dacă nu chiar dorită. De fapt nu făcusem decât vreo zece minute venind pe jos din cartierul meu insalubru şi plin de tomberoane neridicate la timp în care coji de cartofi şi de pepeni verzi fermentează alături de capete şi cozi de peşte până împut tot cartierul. Mă gândesc dacă nu cumva port cu mine şi aici, intrată în haine, duhoarea aceea dintre blocuri.

– Eu, pentru început am să îmi iau un coniac, zice ea după ce consultă meniul, foarte bine dispusă.

Apoi ridică ochii spre chelneriţă şi comandă ferm:

-Un coniac mare. Şi am să te rog să îmi aduci şi o feliuţă de lămâie.

Bine?

Mă aşteptam să fie puţin stânjenită de această postură în care se afla. În care ne aflam împreună. Ţinând mai ales cont de toate obscenităţile pe care le schimbasem între noi pe net pe vremea când ea avea treizeci şi cinci de ani. Obscenităţi care se potriveau poate unei femei de treizeci şi cinci de ani dar care în gura unei femei de şaizeci şi cinci sunau halucinant. Ea nu pare însă deloc încurcată sau deranjată de situaţia aceasta. În schimb eu, deşi sunt un tip care a trecut prin multe, mă simt puţin nelalocul meu. Mă uit la ea, văd o bătrânică îngrijită, cu ochelari şi cu pielea de pe gât plină de încreţituri căreia probabil pe sub bluză îi atârnă până la buric două ţâţe dezumflate şi nu îmi vine să cred că ea este cea care îmi scria pe net.

„Mario, fii sincer, ai vrea să mă fu*i?” mă întreba ea. Eu nu eram prost să zic că nu şi ziceam că da. „Şi unde ai vrea tu cel mai mult să mă fu*i?” mă întreba ea. Eu, uitându-mă la fotografiile ei şi alegându-mi pe rând câte o poziţie care se potrivea uneia sau alteia din poze, îi spuneam unde voiam să o f*t. Ea se declara de acord cu mai toate intervenţiile mele în interiorul trupului ei. „Spune-mi, cum ai vrea să mă fu*i, Mario?” mă întreba ea iar eu îi spuneam, detaliat şi plastic, cum voiam să o f*t la ora aceea.

Chelneriţa dă din cap în semn că a priceput şi îşi notează în carneţel.

– Eu am să beau o apă minerală, zic.

Filofteia se uită la mine surprinsă. Aşa face toată lumea când îmi comand apă minerală la restaurant. Nu te potriveşti, adică, cu filmele americane. E un semn că n-ai vână de bărbat. Eu însă îmi fermentez propriile alcooluri interioare de care sunt mai tot timpul beat aşa că nu am nevoie de altceva.

– Deci iată-ne, în cele din urmă împreună, zice zâmbindu-mi galeş după plecarea chelneriţei. Sincer, nu mă aşteptam să mai vrei să ne vedem, zice ea volubilă.

– Ei, sunt un bărbat evoluat, răspund eu. De ce să nu mai vreau?

Chiar aşa, de ce să nu mai vreau?

Continuarea, aici

Pe Constantin îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Inepții?…

Petrecere pe timp de ciumă – Livada de vișini

Copilul acesta e altfel…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,242 views

Your tuppence

  1. francisca / 29 July 2015 7:38

    Constantine, Constantine,dupa moartea ta rusine ! Ai miscat cu ” nasul ” panza
    si-ai rasturnat blidul cu branza ! / bocet la inmormantarea amaratului de Constantin /

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. Claudia / 27 July 2015 20:58

    Cum adică ” va urma ” ? Atât de lungă e povestea sau trebuia să faci o pauză, să treacă greaţa ? Hai, nu ne ţine mult pe jar… 🙂

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 1
    Reply
  3. daniela / 27 July 2015 20:19

    si io

    Thumb up 3 Thumb down 2
    Reply
  4. Scorpio / 27 July 2015 19:41

    :)))))
    ok…astept va urma-ul.

    Thumb up 4 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro