Te salut, tată!

Delia Oltea Rusu

25 June 2014

Delia Oltea Rusu“De pe dealul din satul meu se vedea România”, povestea întotdeauna tatăl meu pe vremea asta. Vremea cireşelor.

Tata era un om drept, îi plăcea jazzul clasic, istoria, sportul, îşi cultiva singur legumele şi făcea cele mai bune murături pe care le-am mâncat eu vreodată. Roşiile lui erau mari cât capul unui copil, iar vinul roze care fierbea lângă soba din bucătăria mică de bloc aducea colindători nenumăraţi la uşa noastră. Toate bogăţiile lui se păstrau în “pivnița” de pe balconul micuţului apartament, şi se numeau: legume proaspete, murături asortate, fructe din recolta proprie, cârnaţi afumaţi şi slănină din porcul tăiat după datină. Avea o găletuşă de plastic roz, în care vara aducea roşiile care de mari ce erau încăpeau doar câte două-trei odată. Iarna, găletuşa aducea murăturile asortate, roze-urile parfumate de amestecul cu mere, pere, lebeniță, prune, toate frumos colorate de sfeclă, într-un roz doar puţin mai închis decât găletuşa, neîncăpătoare pentru atâta parfum. Câteodată, vara, găletuşa aducea cireşe mari, cu pielea tare şi cu miezul dulce-aromat, fructele preferate de fata lui. Tata avea o Dacie roşie şi toată lumea îi spunea Mima. Îşi dorise mult un băiat, aşa că n-a avut nume pregătite pentru o fată. A ales două până la urmă, unul după o crainică frumoasă de la televiziunea acelei epoci, şi altul după numele mamei lui Ştefan cel Mare. Avea un finuţ pentru care purta mereu buzunarele pline de bomboane şi caramele. Într-o zi l-a întrebat ce vrea să se facă când creşte mare. Copilul a răspuns: Mima, vreau să mă fac Mima când cresc mare.

Mircea Cîrlănaru

Era mare dinamovist şi spunea că fotbalul este un sport pentru domni, jucat de derbedei, în timp ce rugby-ul e un joc pentru derbedei, jucat de domni. Se considera un ţăran, un ţăran deposedat de bunurile cele mai de preţ pe care le poate avea un ţăran: de pământul şi de rădăcinile lui. Şi-a cumpărat un petic la ţară şi a început o casă, pentru că se ghida după valorile simple conform cărora orice om trebuie să facă o casă pe pământ şi să planteze un pom în curtea ei. Şi chiar dacă îşi dorea să fie perceput ca un simplu ţăran, oriunde intră tatăl meu, toată lumea ştia că a intrat un boier. Îi plăcea mult să danseze şi printre alte sfaturi de viaţă pe care mi le-a dat a fost să nu mă mărit cu un bărbat care nu dansează. În studenţie își purta părul pieptănat ca Elvis, dansa rock ca nimeni altul şi s-a îmbolnăvit de TBC din cauza mizeriei. Nu ştiu dacă îi ura pe cei care-l deposedaseră de bunurile lui cele mai de preţ, pentru că se ferea să povestească în faţa fetei lui despre asta. Erau vremuri tulburi, astfel că la multe întrebări n-am aflat niciodată răspunsuri. Când eram mică, îmi spunea că o să-mi răspundă atunci când o să mai cresc puţin, iar când am fost mare, am uitat să mai întreb. Sau am crezut că mai am timp să întreb.

Tata ar fi putut să fie orice şi-ar fi dorit: artist, istoric, geograf, dansator sau arbitru de fotbal. Oricum, știa să-ţi răspundă la întrebări din cele mai variate domenii, era ca şi cum ai fi avut în casă DEX-ul în carne şi oase. Dar el se mulţumea să fie inginer mecanic, să se ocupe de linia de automatizare pentru borcane de sticlă, pe care tot el a pus-o la punct la fabrica în care a muncit cei mai mulţi ani, dorind să se păstreze anonim şi tăcut, astfel încât să treacă neobservat de autorităţile vremii. Deşi era greu cu personalitatea pe care o avea să fie un anonim. Fabrica în care a muncit au distrus-o autorităţile vremurile noastre, cei pe care el n-a apucat să-i vadă în acţiune. Şi odată cu fabrica, linia de borcane, oraşul şi ţara pe care atât de mult a iubit-o. Nu vorbea prea multe despre autorităţi, iar în prezenţa mea, vorbea foarte puţin, aproape deloc despre trecutul lui. Trecut greu, dureros, urâţit de ciuma care a venit peste ţara lui dragă şi peste pământurile de care l-a despărţit. Pentru totdeauna.

Tata s-a născut într-un sat în care toată lumea îşi vedea de treburile simple de care ne vedem toţi oriunde am fi, până când au venit unii să le spună că n-au ce cauta acolo. Din diferite motive, motive care sunt lipsite de importanţă, şi care oricât ar fi explicate, rămân neînţelese. Au venit ruşii peste ei pentru că au uitat să să oprească, astfel că satul lor a fost călcat şi înghiţit de cizma sovietică. După asta, orice a devenit un motiv bun pentru care cei care trăiau acolo meritau să fie ucişi, deportaţi, umiliţi, despărţiţi de familiile lor. Bunicul meu era pe front, lupta. Mama lui murise, bunica lui la fel. A rămas singur, doar cu un frate mai mic, în grija unor mătuşi. Într-o zi şi-a luat fratele de mâna şi au fugit amândoi în România. Au fost arestaţi şi au scăpat doar pentru că de la comandament lipsea traducătorul, iar ofiţerul rus, plictisit şi afumat de vodca cea de toate zilele, le-a dat drumul. A fost probabil cotitura care a schimbat viaţa celor doi fraţi şi care astfel au scăpat de la deportarea pe care a suferit-o toată familia lui rămasă în satul natal. Pe toţi i-au îmbarcat în vagoane, i-au dus în Siberia şi duşi au fost pentru vecie. Nu s-a plâns niciodată de drumul acela făcut pe jos, desculţi şi fără mâncare, parcurs de el şi de fratele lui. Eu nu l-am auzit plângându-se. Povestea o ştiu de la singurul supravieţuitor al bucății de istoriei făcute de cei doi copii români. Una dintre mătuşile lui a murit în Siberia. Îngrijea un copil, într-un sat la câţiva kilometri distanţă, unde mergea pe jos zilnic. Într-o zi, a alunecat pe gheaţă, a căzut şi a murit îngheţată. Restul familiei a supraviețuit, s-a eliberat şi a primit dreptul să se stabilească oriunde în Rusia, mai puţin în satul natal din care au fost deportaţi. Unul dintre unchii lui, rămas printr-un joc al sorţii în teritoriile româneşti, a trăit toată viaţa cu speranţa să-şi revadă fraţii şi surorile. A murit în ziua în care a primit paşaportul şi dreptul de vizită în marea URSS, călcat de o maşină. A doua zi urma să pornească în călătoria vieţii lui.

Tatăl meu a murit înainte de a-şi revedea satul natal. În 1966 a cerut dreptul de vizită, şi nu avea nicio îndoială că îl va primi. Tocmai se îndrăgostise de mama, şi ea îşi aminteşte emoţia cu care vorbea tatăl meu despre călătorie. Şi despre poetul cu care tatăl meu fusese coleg de şcoală şi prieten bun. Pe numele lui Dumitru Grinciuc, a cărui poezie „Mă uit în soare” o să v-o împărtăşesc şi vouă, în amintirea dragă a celor doi:

Mă uit în soare
Mi-am căutat urmele,
Urmele dulci de copil,
Lăsate în urma vacii
Prin ierburile din luncă,
Dar nu le găsii, căci ele
Şi-au făcut ascunziş
Prin boabe de rouă
Şi soarele, însetat,
Le bău. Şi de-atunci
Mă uit în soare,
Ierburile-i de flăcări
Le scotocesc febril,
Să-mi văd urmele,
Urmele dulci de copil…
 

Nu i-au permis şi probabil atunci şi-a jurat să nu revină niciodată pe acele tărâmuri ocupate de străini. Eu am călătorit împreună cu mama la familia lui, undeva în ţinutul Stavropol, Rusia. Acolo trăiesc şi acum o parte dintre cele mai apropiate rude de sânge din partea tatălui meu. Pe jumătate sau total rusificaţi, tinerii din familie nu mai vorbesc româneşte şi probabil că nici nu mai ştiu că prin vene le curge sânge românesc. Ocupatorii şi-au atins scopul, deportarea la fel. Despre unii dintre ei nu se mai ştie nimic. Unul dintre verii lui primari muncea undeva prin peninsula Kamchatka, iar acum i s-a pierdut definitiv urma. Unii stau în zona Stavropol, am rude şi în Moscova, iar unii au ajuns în final, bătrâni şi obosiţi să se retragă în satul natal. Tata a refuzat să vină în călătorie cu noi, probabil îl durea prea tare. Şi-a revăzut doar câteva rudenii, atunci când au venit ei în vizită la noi. Mă întreb dacă acum ar accepta să facă această călătorie. Dacă durerea n-ar fi aceeaşi sau mai mare. Pentru că anii au trecut, iar familia, atât cât a rămas din ea, rătăcește printre ruşi.

odochia

bunica Odochia

Mi-au rămas atâtea întrebări fără răspunsuri. Nu mult înainte de-a muri mi-a arătat o plasă cu nişte hârtii îngălbenite de vreme şi mi-a spus că după ce cade regimul, o să fiu bogată. Habar n-am ce erau acele hârtii, regimul a căzut un an după moartea lui. Mă întreb cel mai des ce ar fi gândit el despre tot ceea ce a urmat. Ce motive ar mai fi avut să nu meargă la chefuri, pentru că una dintre replicile lui celebre era că el nu poate să se distreze la petreceri, atâta timp cât poporul acesta suferă. Spunea printre altele, mai în glumă, mai în serios, că în familia asta se va naște într-o zi un om care va fi cineva. Eu cred că acel cineva a fost chiar el.

Te salut tată, luna asta ai fi împlinit 80 de ani! Şi îţi mulţumesc pentru tot, inclusiv pentru Pegasul pe care mi l-ai adus în vis, când deja erai printre cei drepţi.



Citiţi şi

Bătrânul din tren

Când profesorul umilește în loc să dea aripi

Alergarea bate Distonocalmul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,813 views

Your tuppence

  1. analur anairda / 2 December 2014 0:37

    Cea mai plina de suflet “scriere” a ta!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Simona Sandu / 25 June 2014 20:01

    Tatăl tău, dragă Delia Oltea, e sigur foarte mândru de tine! Vă meritaţi unul pe altul. Eu vreau să îţi mulţumesc pentru dovada pe care mi-ai dat-o că o urâtă nedreptate poate fi înfruntată atât de frumos de un OM!

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply
  3. oana radeanu / 25 June 2014 18:14

    Emotionant portret, excelent stil! Felicitari! Si cred ca stii cat esti de norocoasa pentru a fi facut parte din viata unui astfel de om!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
    • Delia Rusu / 2 July 2014 21:33

      Multumesc! Aveti dreptate, norocoasa! Regret ca l-am pierdut prea repede, si am inteles totul destul de tarziu!

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro