Fin del Mundo (3)

9 April 2021

Am căutat o casă pentru noua mea povestire cu titlul „Fin del Mundo”.  Mi-am construit-o. Este blogul meu www.povestidora.ro. Acolo puteți citi primele episoade, iar dacă veți dori, următoarele, în fiecare vineri. Fotografia este din arhiva personală, iar desenul care-o întruchipează pe Zita, unul dintre personaje,  îl datorez fiicei mele Daria, o artistă pe care o puteti vizita pe @daria.rusu.art. Vă mulțumesc pentru fiecare minut petrecut în lumea #findelmundo!

 Episodul 3  #findelmundo

În ziua deschiderii erau toţi acolo. Pepita purta rochia de stambă, cu nasturi albaştri şi bucheţele de lavandă în imprimeu. Olandezul era deja afumat şi căuta parteneri cu care să împartă jointul pe care îl ţinea între degetele subţiri. Juan avea o cravată scurtă, lată, de culoarea diareei de bebeluş; se întreţinea cu pensionarii, care-şi refăceau gaşca din cartier. Fraţii Francescăi, colegii de la apartament, familia lui Dani şi copiii clienţilor, care alergau printre mese. Lipsea familia lui Juan, era prezent doar un frate de-al lui, cu nevasta. Cei doi băieţi, dealerii de marijuana, au ajuns puţin mai târziu; amândoi aveau motociclete puternice, pe care le-au parcat chiar pe terasă, aproape de masa la care s-au aşezat. Urma să fie masa lor, iar ei o prezenţă nelipsită de pe terasa barului.

Toţi trei angajaţii aveau şorţuri negre, noi, purtate peste tricouri albe, imaculate. Pe şorţ aveau o broderie ţesută la maşină, făcută pe banii lor, la magazinul indienilor din oraş: Fin del Mundo. Kosta-şi purta zâmbetul până la urechi şi era atent la sosirea invitaţilor, Dani servea la bar, iar Francesca umbla printre invitaţi, oferind aperitive. În general, atmosfera era destinsă şi animată, chiar dacă veniseră mai puţini curioşi decât speraseră ei. Barul, dar mai ales terasa arătau minunat; au plantat muşcate roz şi aveau umbrele de soare noi, de care au agăţat lampioane colorate din hârtie. Aveau aperitive internaţionale şi la ideea Francescăi le-au semnalizat cu steguleţe mici, prinse la capătul unor scobitori pe care le-au găsit la bazarul chinezesc. Au servit şampanie şi gustări din partea casei, iar clienţii făceau coadă la bar, unde Dani umplea halbele de bere. Marfa se vindea.

Prima dată au început să ţipe copiii, care se jucau în grădina de jos, unde aveau un tobogan, o groapă de nisip şi un leagăn dublu. Locul a fost cu grijă curăţat de Kosta, iar acum arăta cel puţin decent. În groapa de nisip au lăsat câteva jucării ieftine, cumpărate tot de la bazarul chinezilor, iar copiii se jucau, în timp ce părinţii puteau face consumaţie.

Cei mici au început să zbiere şi au luat-o la fugă spre scările care urcau la terasa barului. Apoi au început să ţipe femeile, unele s-au ascuns în bar, luând copiii cu ele. În câteva secunde s-a creat un vacarm general, câteva mese s-au răsturnat şi paharele de şampanie s-au spart. Francesca a ieşit de la bar în grabă, nereuşind să înţeleagă ce se întâmplă. Toată lumea era adunată pe marginea terasei şi privea îngrozită spre drumul de acces, la capătul căruia fornăia nervos un porc mistreţ. Câţiva bărbaţi s-au refugiat şi ei în bar. O parte au rămas acolo, retraşi spre margine, aproape de uşă. L-a văzut pe Juan vorbind la telefon şi a înţeles că suna la poliţie. Cei din bar au sunat şi ei; li s-a spus să se retragă în clădire şi să aştepte venirea echipajelor de intervenţie. Între timp, mistreţul s-a apropiat de mese şi a început să mănânce din aperitivele împrăștiate pe jos: steguleţele de hârtie ale diferitelor naţiuni dispăreau în râtul lui şi erau mestecate fără nicio urmă de discriminare. S-a plimbat printre clienţii rămaşi pe terasă cu totală nonşalaţă, a răsturnat câteva scaune şi a distrus trei muşcate roz, plantate în jardiniere. A ignorat cu nesimţire persoanele din jur şi în afară de faptul că era înfricoşător ca aspect, părea total inofensiv. A durat minute bune până când au apărut poliţiştii pe motociclete. Ei au fost primii, imediat după s-au prezentat pe rând un echipaj într-o maşină cu sirenele pornite, o salvare şi o maşină de pompieri. Unul dintre poliţişti s-a apropiat de animal, care era acum mult mai agitat decât până în momentul sosirii echipajelor cu sirenele pornite. Mistreţul a dat să fugă spre cărarea din spate, dar poliţistul i-a blocat ieşirea. Animalul a fornăit nervos, a părut că atacă, poliţistul s-a speriat, a alunecat şi a căzut pe straturile de muşcate, iar animalul a scăpat pe cărare. Oamenii din bar strigau „Să cheme protecţia animalelor!”, dar poliţiştii erau deja în faza de urmărire. Unul dintre ei a scos arma şi a tras de câteva ori. L-au împuşcat chiar acolo, în faţa intrării de la camera Francescăi, unde a rămas o pată uriaşă de sânge.

Petrecerea s-a terminat brusc. După ce-au plecat toate echipajele de ordine, au rămas pe terasă doar angajaţii, fraţii Francescăi, familia lui Dani şi câţiva pensionari din grupul lui Juan; bătrânii văzuseră totul în viaţă, nu-i speria un mistreţ. Erau prea şocaţi ca să adune dezastrul rămas în urma neaşteptatei vizite, aşa că şi-au umplut halbele de bere, au unit câteva mese şi au scos aperitivele salvate. Era deja seară, cerul se înroşea de apus şi prima zi de activitate era aproape de încheiere, cu un final pe care niciunul nu l-a prevăzut. Limbile s-au dezlegat de la bere şi toată lumea povestea acum întâmplări personale cu animale sălbatice. Francesca era tăcută şi tristă; se gândea că au început cu stângul şi că afacerea era compromisă, chiar înainte de a începe.

Mai târziu, după câteva ore de la plecarea utimului echipaj, s-a apropiat de terasa barului un bărbat care ţinea de mână un copil. Îşi căutau animalul de companie, mai precis un mistreţ.

Omul găsise prin pădurile din jur un pui de mistreţ, pe care l-au adoptat şi crescut în curtea lor. Pădurile din jurul cartierului erau pline, adeseori dădeau iama pe şosea şi speriau vecinătatea. Oamenii erau obişnuiţi să-şi păzească proprietăţile cu garduri solide şi să conducă cu prudenţă, de frică să nu dea peste câte o turmă rătăcită pe şosea. Culmea era că vecinii ştiau despre exemplarul domesticit din curtea omului, dar nimeni nu s-a gândit c-ar putea fi chiar el, deşi bietul animal nu fusese deloc agresiv până la sosirea echipajelor de intervenţie. Fapta era consumată, iar petrecerea planificată cu grijă rezultase un fiasco total. S-au dus la culcare dezamăgiţi, cu gândul că sunt şomeri, chiar înainte de a-şi începe munca.

Despre autoarea paginilor din dosarul roz nu a aflat o vreme nimic. Juan nu ştia cine a fost femeia care a închiriat un timp relativ scurt camera cu pricina, treabă de care se ocupa pe vremea aceea Marta. Ştia doar că era singuratică, retrasă şi puţin ciudată, după cum zicea Marta. A apărut la recomandarea unei vecine din cartier, după care a dispărut destul de repede. „Poate a stat un an, cam aşa ceva” – i-a spus Juan. „Dar de ce te interesează?” Francesca n-a vrut să-i dezvăluie încă secretul dintre pagini, dorea să citească mai mult, iar apoi să facă cercetări printre vecini, să afle cine a fost. I-a dezvăluit doar c-a găsit câteva fotografii şi bijuterii despre care bănuia că sunt ale ei. Juan i-a spus că poate să arunce albumul şi să păstreze bijuteriile: oricum, femeia era demult plecată din cartier şi nimeni nu ştia nimic despre adresa ei actuală. „Am găsit şi un dosar roz cu ceva scrisori netrimise pe pat, cred că l-a uitat şi pe ăla. Nu l-am aruncat, e în dulapul de sub scări. L-ai descoperit între timp?” a mai întrebat-o Juan.

Kosta nu lucra încă la bar, după cum i-a spus şi habar n-avea despre destinul chiriaşilor, care pe vremea Martei erau numeroşi, veneau şi plecau fără încetare. Singura de la care trăgea oarecare nădejdie să afle amănunte despre misterioasa chiriaşă era Pepita, care ştia tot ce mişca în cartier şi care avusese o strânsă legătură cu vecina ei Marta.

În fiecare seară, când nu cădea de oboseală, Francesca lua scrisorile şi le răsfoia. Din păcate, nu erau datate şi povestea părea că nu se leagă, dar spera ca pe parcursul lecturii să descopere misterul. Şi-a cumpărat un dicţionar, un caiet şi şi-a propus să parcurgă toate scrisorile cu creionul în mână. Dacă nu va afla secretul frumoasei necunoscute, îşi va îmbunătăţi spaniola.

Querida Nona,

N-am vrut să mă sinucid, chiar dacă nu moartea mă sperie, ci gândul că nici acolo nu veţi fi lângă mine. Am vrut doar să dorm mult, mult, să te visez, să te aud, aşa că am luat un pumn de somnifere. Zgomotele străzii s-au stins şi odată cu ele vocile din mintea mea au devenit tot mai estompate. M-am întins pe pat îmbrăcată, purtam pantalonii de in şi tricoul cu margarete primit de la bunicul. Nu ştiu cât am dormit, dar în vis ţi-am auzit vocea. „Ridică-te, Ines”, mi-ai şoptit, atingându-mă uşor pe frunte. „Călătoria ta nu se încheie aici”. M-am aşezat pe marginea patului, pe jumătate adormită şi apoi te-am văzut. Mi-ai luat geanta, mi-ai pus-o pe umăr, m-ai luat de mână şi am plecat amândouă spre spital. Ai rămas tăcută.  

M-am trezit într-o rezervă, mi-era frig , iar tu nu mai erai acolo.  Am auzit  vocea unui bărbat care dădea indicaţii: „Las-o să doarmă o vreme, n-are nimic, îşi va reveni rapid”. Eram încă ameţită şi nu ştiam dacă e real, sau doar în mintea mea. Mi-am dat seama că sunt la spital când a intrat o asistentă, mi-a pus câteva întrebări banale şi mi-a luat tensiunea. Am rămas singură, iar din salonul învecinat răzbătea puternic cearta dintre două femei. N-am reuşit să adorm, am zăcut într-un fel de noapte a minţii, deranjată de glasurile lor şi aşteptând să te regăsesc.  Cred că a fost spre unu noaptea când m-au trimis acasă. În miezul nopţii, singură, cu picioarele împleticite şi amorţite de la medicamente, m-am îndreptat spre casă. Te-am căutat din priviri la fiecare colţ de stradă, m-am rătăcit şi m–am trezit invocându-te cu voce tare. „Salvează-mă, Nona!” Iar într-un târziu, ţi-am auzit din nou vocea: „Salvarea va veni de la tine, chiquilla!”

 A doua zi, am citit pe foaia de externare observaţia medicului de gardă: „Se recomandă consiliere psihologică”. Deşi au trecut câteva săptămâni de atunci, încă nu m–au chemat.

Abrazos,

Ines

După evenimentul nefericit de la redeschiderea oficială, lucrurile au mers exact contrar aşteptărilor. Se face că cei care au văzut mistreţul au postat imagini pe online, Facebook-ul şi Instagram-ul erau pline de fotografii şi filmuleţe de amatori cu animalul care mesteca steguleţele ţărilor, nediscriminant. În cursul săptămânii, netul a explodat, iar filmul în care animalul era împuşcat a devenit viral. Povestea a ajuns la presa locală, care i-au luat un scurt interviu lui Juan şi a distribuit fotografiile, insistând mai ales pe imaginea animalului ucis, zăcând într-o baltă de sânge. În acelaşi reportaj au distribuit declaraţiile proprietarului acelui ciudat animal de companie şi s-a declanşat o adevărată dezbatere mediatică despre corectitudinea intervenţiei poliţiştilor. Toată lumea părea de acord că animalul nu avea ce să caute acolo, dar majoritatea considerau execuţia lui inutilă şi brutală. Cert este că scandalul a ţinut barul în atenţia publică mai bine de o lună, suficient cât să nască curiozitatea în rândul influencerilor, care s-au grăbit să vadă locul pe viu şi să-şi facă fotografii de la locul faptei. Nu se ştie exact cine a fost primul, dar postările apăreau peste tot cu haştagul #findelmundo. Barul de pe colină a devenit loc de pelerinaj pentru vânătorii de celebritate locali, pentru cei din organizaţiile de protecţie a animalelor, a celor care luau apărarea poliţiştilor care au intervenit, sau pur şi simplu, a curioşilor care n-aveau altceva mai bun de făcut.

Programul de la bar le ocupa toată ziua şi din fericire, aveau de lucru mai mult chiar decât prevăzuseră. Dani se perfecţiona la bar şi când n-aveau clienţi, se uita la videoclipuri pe telefonul mobil. „La ce te uiti acolo toată ziua?” l-a întrebat într-o zi Kosta. „Flairtending”, le-a răspuns râzând Dani. Nici unul dintre ei nu ştia ce înseamnă, Dani le-a arătat câteva postări şi au înţeles că era vorba despre jonglerii cu ustensile de bar. Apoi le-a destăinuit că-şi doreşte să înveţe şi că dacă până atunci nu ştiuse ce vrea să facă în viaţă, în sfârşit aflase. Ba chiar le-a făcut o demonstraţie timidă, cu un număr mic pe care îl exersa în secret de câteva zile şi care i-a ieşit perfect. Era preocupat şi de reţetele de cocktail-uri şi chiar dacă nu aveau prea mulţi clienţi care să comande băuturi scumpe şi exotice, insista să le introducă pe lista de meniuri, pentru orice eventualitate. Juan le satisfăcea toate cererile deocamdată, entuziasmat fiind de numerele care rezultau extrem de favorabile la sfârşitul fiecărei zile. Patronul era singurul care se ocupa de comenzi către furnizori, tot el făcea în fiecare luni inventarul mărfii şi stabilea necesarul pentru comenzile următoare. Lunea barul era închis, iar cei trei angajaţi aveau liber.

Trecuse un an de când Francesca era în Spania şi vorbea binişor spaniola. În decursul acestui an i se păruse c-a făcut foarte multe, i se păruse c-a trăit într-un an, cât trăise în ultimii zece acasă. Experienţa plecării, apoi mutarea pe colină, munca de renovare, adaptarea într-o casă nouă, limba pe care se străduia s-o înveţe, prietenii noi. Viaţa i se schimbase radical şi recunoştea în sinea ei că se simţea extrem de bine în pielea cea nouă. Camera era acum minunată; şi-a cumpărat un filtru de cafea şi o plită electrică, pentru că-i lipsea bucătăria. Deşi niciodată nu gătea în cameră, dorea să ştie că o poate face, la nevoie. Kosta i-a adus din altă cameră un frigider şi i-a legat o maşină de spălat pe veranda de la intrare. Terasa era plină de flori şi de beculeţe solare care se aprindeau pe întuneric; avea un set de bambus cu o canapea şi două fotolii, pe care le-a cumpărat chiar ea, din banii ei. Ceva după  care tânjise mult şi care acum devenise colțișorul preferat din casă. Aici îşi începea ziua, la răsăritul soarelui şi tot aici îl încheia, indiferent de ora târzie din noapte. Camera era confortabilă, liniştită, răcoroasă chiar şi în cele mai toride ore ale zilei. Pădurea începea de la uşa de intrare, iar curenţii purtau aerul răcoros şi sărat dinspre mare. Clima era extraordinară, nopţile plăcute, comparativ cu interiorul regiunii. Doar din când în când se trezea cu o peliculă de praf gălbui care acoperea mobilierul terasei, ferestrele şi frunzele plantelor. Era praful saharian, pe care-l aducea calima din deşert. Cu timpul s-a învăţat să-l depisteze de departe, chiar înainte de-a atinge ţărmul. În acele zile, orizontul se colora cenuşiu, devenea opac şi aerul mirosea a praf. A doua zi se trezeau cu o pojghiţă care acoperea obiectele şi cu o ceaţă gălbuie ce limita priveliştea spre ţărm. În astfel de zile, orizontul devenea tulbure, albastrul cenuşiu, soarele strălucea difuz şi marea era aproape imperceptibilă.

Acasă suna săptămânal şi mereu cu inima strânsă. Între timp, Carol îşi construise o intrare separată, o prelungire a casei părinteşti şi locuia acolo cu familia. Fraţii plecaţi trimiteau pe rând bani acasă, pentru cheltuielile pe spitale şi medicamentele mamei, care avea crize de demenţă tot mai frecvente şi mai periculoase pentru cei din jurul ei. Francesca a aflat despre  incediul provocat de aceasta, singura victimă fiind porcul crescut pentru Crăciun. Frecvent spărgea ferestrele propriei case, ale vecinilor şi cheltuielile le plăteau ei. Continua să-şi blesteme vecinii fără un motiv oarecare, şi-şi blestema chiar propriul fiu, atunci când intervenea în crizele ei. Carol se plângea mereu că nu mai rezistă, dar nu dorea să plece de acolo şi s-o lase undeva în grija unei instituţii de specialitate. Nu voia s-o abandoneze, chiar dacă fraţii lui l-ar fi ajutat să înceapă undeva de la zero, Italia sau Spania, nu conta. Avea în sfârşit un serviciu care îi aducea satisfacţii, lucra la un atelier mecanic bun din oraş, se descurca cu banii şi se încăpăţâna să păstreze bruma de bunăstare pe care o câştigase cu muncă.

După fiecare convorbire telefonică în ţară, Francesca avea sentimente contradictorii. Se simţea vinovată că nu poate face mai mult, dar foarte fericită pentru că era departe de toate problemele. Aici era la adăpost de orice nouă dezamăgire, de toate frustrările şi uneori îşi imagina că familia ei este perfectă, sau măcar normală. Tinereţea o făcea egoistă, îşi dorea doar să uite, ca să poată merge mai departe. Şi după un timp relativ scurt, chiar uita.

Despre Pisi ştia doar că lucra într-o fabrică din Germania, undeva prin Nord. Că era încă însurat şi trimitea bani acasă nevestei, iar vara îşi făcea vacanţele în ţară. Aflase că în ultima vacanţă a întrebat prin sat de ea. Probabil nimeni nu i-a dat numărul ei de telefon, sau poate că i l-a dat, dar n-o sunase niciodată. Francesca se gândea la povestea lor cu duioşie şi cu o doză minusculă de vinovăţie. I-ar fi plăcut să vorbească cu el, să ştie că-i merge bine, dar îl prefera la distanţă. Apropierea ar fi fost periculoasă, ştia c-a fost o greşeală, dar la fel ştia c-ar fi repetat-o, dacă i-ar fi fost aproape. Fără el, acei ani ar fi fost mult mai grei, mult mai cenuşii. Povestea lor de dragoste n-a dezamăgit-o. Rememorarea ei făcea parte din rarele secvenţe în care putea reveni în propriul trecut, fără suferinţă, lucru care-o ajuta să se reconcilieze chiar şi cu amintirile cele mai dureroase. Regreta doar faptul că Pisi al ei n-a căutat-o, aşa cum i-a promis în ultima noapte, dar timpul a făcut-o să înţeleagă că drumul ei era în altă parte şi Pisi era demult iertat pentru asta. Relaţia lor a fost din start destinată pieirii, chestiune pe care, cu toată inocenţa vârstei a ştiut-o chiar din prima noapte petrecută cu el în magazia barului, aşa cum ştia că Pisi nu aparţine nimănui, de fapt.

Aici era singură, Kosta şi Dani erau fraţii ei, iar Juan, un prieten cu interese comune. Acum ştia că propunerea lui Juan n-a venit doar de dragul ei; afacerea era practic falimentară şi singura lui speranţă a fost să găsească pe cineva ca ea, fără obligaţii, fără casă, fără mari pretenţii. Dispus să muncească fără salariu o vreme, să investească cu risc maximum timp şi efort într-un vis care era al lui, nu al ei. Pentru ea a fost o şansă, recunoştea, dar era departe de a-l considera binefăcătorul ei. Fusese doar o fericită coincidenţă a nevoile ambilor. O coincidenţă din care, cu puţin noroc, puteau beneficia în aceeaşi măsură. Francesca îl trata cu respect şi era mult mai degajată în prezenţa lui, mai ales de când Juan renunţase la orice aluzie despre o posibilă apropiere între ei. Era conştientă că o speranţă mică a existat în sufletul lui, atunci când i-a acceptat propunerea. Cu naturalitate, ca şi cum ar fi făcut asta toată viaţa, Francesca i-a descurajat toate pornirile şi relaţia s-a decantat de la sine într-una de prietenie. Cel puţin, aşa credea ea în acele momente.

Odată cu sosirea toamnei, clienţii s-au rărit. Despre evenimentul cu mistreţul nu mai vorbea nimeni şi din toată agitaţia a mai rămas doar puţină curiozitate aprovizionată încă de haştagul inspirat. Turiştii erau tot mai puţini şi în staţiune, deşi nu pe turişti contau ei, ca clientelă. În timpul verii au încercat să deschidă şi restaurantul, au avut un meniu modest şi un bucătar, dar au renunţat destul de repede, din lipsă de clienţi. Se mai pierdeau câţiva la orele prânzului, dar cheltuielile cu bucătarul şi costurile către furnizori nu rezultau favorabile pentru ei. Bucătarul n-a fost o alegere inspirată de-a lui Juan; erau rude. Omul era priceput, dar avea un caracter mizerabil. Din momentul în care a intrat în echipa lor, s-a comportat cu superioritate, le-a ignorat propunerile şi uneori ajutorul. Era obsedat să preia conducerea şi să-i organizeze, acolo unde ei erau deja organizaţi. N-a acceptat propunerile Francescăi de meniu, noutăţi care n-ar fi făcut altceva decât să-l diversifice şi să-l diferenţieze faţă de restul localurilor din jur. În condiţiile în care era vorba despre o staţiune plină de baruri, restaurante şi bistrouri, originalitatea ar fi putut atrage curioşi. Niciuna dintre propuneri nu le-a fost ascultată, iar rezultatele s-au văzut relativ rapid. Era conştient de eşec, dar din mândrie a refuzat să schimbe ceva, înainte de a fi prea târziu. Avea un trecut conflictual şi nu era cazul să atragă clienţi, pentru renumele lui. Iar în cazul lor, nu era suficient să-i convingă nici cu meniul banal stabilit de el. Ca să atragi oamenii pe colină nu doar într-o duminică, era nevoie de mult mai multă imaginaţie. Când pierderile au fost evidente, Juan i-a pus balanţa în faţă şi de comun acord, l-a lăsat să plece în şomaj. Au rămas cu clienţii locali, aveau bocadillos, tapasuri variate, iar Francesca făcea prăjituri de casă în weekend. Clienţii erau în marea lor majoritate localnici, care ocazional închiriau restaurantul şi organizau evenimente private.

La un astfel de eveniment a cunoscut-o pe Zita, o spanioloaică cu origini gitane, cu un păr lung, negru şi des, care o acoperea ca o lână netoarsă până spre mijloc; cu pielea de culoarea coajei de pâine arse, ochi hipnotici, de un negru profund şi un miros de păcat care persista în urma ei, mai ales în nările bărbaţilor. Zita era înaltă şi cu picioare nefiresc de lungi, cu sâni abia mijiţi dintre şuviţele de păr; avea o voce sonoră, guturală şi vorbea cu un puternic accent andaluz. Rostea cuvintele în grabă, înghiţea silabe întregi, iar cei din jur o ascultau fascinaţi; pe de-o parte, pentru că nu-i înţelegeau spaniola grăbită, pe de alta, pentru că Zita absorbea şi anihila prin puterea ei oricare altă prezenţă vie dimprejur.

Zita avea trei copii, cu trei bărbaţi diferiţi. N-avea nicio pereche stabilă, bărbaţii veneau şi plecau din viaţa ei simplu şi fără complicaţii. Niciunul dintre copii nu era recunoscut de tată, pentru că Zita avea teoriile ei despre apartenenţa copiilor, despre proprietăţi şi despre lume, în general. Trăia din lecţii de dans, unde învăţa femeile să se bucure de darul şi de puterea ascunsă în corpul lor; avea un studiou în care preda cursuri de flamenco şi dansuri orientale. Şi unde vindea bijuteriile făcute de ea, toate din materiale pe care le aduna în lungile plimbări pe plajă. Purta mereu fuste largi, lungi, din mătăsuri fine şi cu imprimeuri vii, care se unduiau cu ea odată; şi multe bijuterii, grele, sonore, care-i atârnau între sânii mici, pe ambele încheieturi ale mâinilor, pe degetele lungi şi osoase.

În ziua în care a cunoscut-o, îşi purta băiatul cel mai mic înfăşurat cu o pânză, în jurul torsului, strâns lipit de corpul ei. Copilul era pufos, blond, cu pielea albă şi contrasta puternic cu întreaga ei prezenţă măslinie şi osoasă. Pe ceilalţi doi îi aducea de mână, părul îi flutura şi purta o fustă de culoare roşie, cu frunze uriaşe de palmier în imprimeu. O bluză galbenă, cu mâneci bufante, umerii goi şi o pereche de cercei din pene colorate, care atârnau până la umeri. Francesca a avut senzaţia că întreaga pădure tropicală se îndrepta spre ea şi s-a ridicat în picioare, ca s-o întâmpine cum se cuvine.

Guapa, todo listo? a întrebat-o cu o voce sonoră, la fel de impunătoare ca întreaga ei făptură.

Îşi aniversa unul dintre copii, iar preferinţele mamei referitoare la desfăşurarea evenimentului i-au fost toate transmise prin Kosta. Zita apela la serviciile lui foarte des, iar Kosta se prezenta ca un căţeluş care-şi urma stăpânul; uneori pleca brusc în urma unui telefon, chiar din timpul serviciului, lăsând în urma lui doar un cuvânt, care-l urma ca un ecou: Zitaaaa.

Salonul principal era deja pregătit cu grijă, aşa cum era de aşteptat pentru o aniversare de copii; băiatul cel mare al Zitei împlinea nouă ani. Francesca şi-a petrecut toată ziua umflând baloane şi agăţând ghirlande de hârtie colorată. A făcut un tort la cererea specială a mamei; era bacşişul ei. Comenzile Zitei au fost ferme şi relativ simple: aveau sandviciuri cu pâine Bimbo, cipsuri, sucuri şi gominolas. Părinţii care însoţeau copiii îşi puteau comanda de la bar câte-o băutură, iar petrecăreţii aveau la dispoziţie tot restaurantul să fugă în voie. Kosta era responsabil cu atmosfera, le punea muzică şi alerga împreună cu ei toată ziua, participând la jocurile lor. Copiii erau în siguranţă aici, vesela şi paharele erau din plastic, iar mobilierul era tras pe margine.

Zita a luat-o în braţe cu tot cu copilul blond prins de trupul ei şi i-a aplicat două pupături zgomotoase pe obraji.

Chica, în sfârşit ne cunoaştem!

– Încântată, şi eu eram curioasă! i-a răspuns timorată Francesca.

– Kosta mi-a vorbit mult despre tine. Hai să vedem ce-ai pregătit aici!

– Da, şi eu voiam să-ţi spun exact acelaşi lucru. Kosta mi-a vorbit foarte mult despre tine! Intră, sper să-ţi placă ornamentele.

Kevin, aniversatul, a început să ţopăie de fericire la vederea piñatei care atârna de bârna din lemnul arcadei. Ideea îi aparţinuse Francescăi, a găsit piñata la bazarul chinezesc; le văzuse prin telenovelele mexicane la care se uita înainte de a pleca din ţară şi ştia prea bine la ce servesc. A cumpărat una din banii ei şi-a oferit-o cadou aniversatului, doar pentru plăcerea de a privi pe viu cum se sparge una.

– Fran, chica, ce idee minunată ai avut! Niciodată nu m-aş fi gândit la o piñata. Se folosesc în ţara de unde vii tu?

A trebui să-i explice Zitei că România e o ţară din Europa şi că nu e nici bulgăroaică, ca şi Kosta. Nu de acolo ştia despre piñate, ci din telenovelele mexicane pe care le urmărea.

– Aaaa, se explică atunci spaniola ta mult mai bună decât a băieţilor. Ar trebui să-i obligi şi pe ei să le urmărească, le-ar prinde bine.

Într-adevăr, spaniola lui Kosta era pocită şi dialogul cu el extrem de obositor. Kosta avea mai bine de trei ani în Spania, avea mulţi prieteni, dar vorbea o spaniolă de baltă.

– Dacă ar vorbi puţin mai bine, poate l-aş invita şi la o charla, nu doar să taie gazonul, i-a spus Zita, făcând cu ochiul şi zâmbind cu subînţeles.

Reacţia Zitei a iritat-o pe Francesca şi pe moment i-a trecut prin cap să-i povestească despre familia lui.

– Are copii, ştii asta, nu? s-a trezit întrebând în româneşte.

Que dices, guapa?

S-a oprit la timp; desigur că Zita ştia totul despre el, erau prieteni dinaintea sosirii ei. A realizat însă brusc ce mult însemna Kosta pentru ea şi cât de fragil îl vedea pe acest bărbat aparent indestructibil, mai apropiat de sufletul ei decât oricare dintre fraţi. A resimţit forţa magnetică a frumoasei femei şi slăbiciunea celui pe care-l considera prietenul cel mai bun. Cu siguranţă, ar fi deranjat-o o eventuală relaţie a lui cu Zita, sau cu oricare altă femeie. Fără să-i fi văzut vreodată altfel decât în fotografii, îi cunoştea atât de bine familia, copiii şi nevasta, încât simţea că face parte din ea. Era de acum familia ei. Iar sub un înveliş gros de muşchi, în trupul lui Kosta bătea o inimă incredibil de sensibilă, de naivă, pe care simţea o nevoie apăsătoare s-o protejeze. O eventuală aventură cu Zita l-ar fi consumat, probabil l-ar fi distrus; era omul care se implica trup şi suflet, nu ştia să lase nimic din el deoparte, pentru a se proteja.

Es mas que un hermano para mi, i-a spus Francesca pe un ton rece. No te conviene!

Zita a privit-o puţin confuză, neînţelegând unde bătea noua ei prietenă, dar momentul de vrajbă s-a întrerupt repede, odată cu sosirea invitaţilor. Petrecerea a decurs minunat, iar Francesca a primit câteva comenzi anticipate pentru tortul ei special. Piñata s-a spart după câteva lovituri cu coada de mătura şi pe podea au căzut grămadă dulciuri ieftine, în ambalaje colorate. Până la sfârşitul zilei, Francesca i-a promis că va trece pe la studioul ei de dans, iar Zita a invitat-o la cină, în semn de mulţumire pentru efortul făcut la organizarea aniversării.

Abia mai târziu, după ce s-au cunoscut mai bine, Francesca a înţeles că Zita nu reprezenta niciun pericol pentru Kosta. Era doar felul ei de a se relaţiona cu bărbaţii, făcea parte din natura ei. Zita ştia chiar mai bine decât Francesca pericolul pe care-l reprezenta pentru un bărbat ca el, îl îndrăgea la fel de mult, iar Kosta n-a fost niciodată una dintre victimele magneticei forţe de seducţie.

va urma

dicționar de buzunar   #findelmundo

* chiquilla – copilă, fetișcană

* flairtending – caută videoclipuri pe YouTube, vei vedea

* bocadillos – sandviciuri, dar ei le fac mari, pe baghete, extrem de diversificate și bune rău

* tapas, piñata   – sunt absolut sigură că știți ce sunt

* guapa, listo todo? – frumoaso, e pregătit totul?

* gominolas – sincer, habar nu am să traduc, sunt ceva dulciuri care seamănă cu ursuleții de la Haribo, dar sunt mai multe feluri

* chica – fato, cum zic ai noștri

* charla – la o vorbă, am zice noi

* que dices, guapa? – ce zici, frumoaso?

* es mas que un hermano para mi – e mai mult decât un frate pentru mine

* no te conviene – nu e de tine, am spune noi

* abrazos – îmbrățișări

Toate articolele Deliei, aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bonnie & Clyde à la française – Adieu les cons!

Copilul lipsă din fotografie

Nu e nimic în neregulă cu tine dacă nu vrei copii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro