Ştiţi cărţile acelea din seria 1001 things to do/places to visit/movies to see/experiences to have… before you die?
Acum câţiva ani, mi-am redactat pe Facebook ceva ce semăna cu a bucket list. Nu am făcut-o atât pentru mine, cât pentru a-i îmboldi pe prieteni să şi le împărtăşească pe ale lor. Mă întorc extrem de rar la acel text, dar azi, pentru că e vară, pentru că e timp de vacanţă şi pentru că e timp, pur şi simplu, m-am dus din nou acolo. Unii se uită, periodic, la fotografii mai vechi şi caută să identifice urmele trecerii timpului peste chip. Eu am ales să văd cum a trecut timpul şi a modelat ceea ce consideram în urmă cu nişte ani că sunt dorinţele absolute.
– să joc într-un film
Ei, da. Chiar am avut o experienţă asemănătoare zilele trecute. Nu ficţiune, ci documentar. Cu scenariu, cu duble, cu clachetă, cu tot tacâmul. Cu texte învăţate pe de rost, cu atenţie la racorduri. N-am mai făcut de ceva vreme asemenea filmări. Să tot fie câţiva ani. Mi-era dor… Inclusiv de situaţiile care mă scot din confortul meu obişnuit. De data asta a trebuit, eu, pietonul universal, să merg cu bicicleta prin intersecţia Moşilor-Eminescu la oră de maximă audienţă şi la 40 de grade. Mi-am dat seama, încă o dată, de ce îmi place meseria mea. Provocarea ar fi, cu adevărat, un film de ficţiune. Nu mă văd nicicum, deci rămâne pe listă.
– să fac un videoclip
Ştiţi de unde am chestia asta? De la Freedom a lui George Michael. Cred că atunci când am văzut prima dată clipul m-am îndrăgostit un pic de televiziune şi de ideea de a spune o poveste sau de a induce o stare din imagini potrivite pe muzică. «Mami, uite montaj!», a zis fii-mea, mai deunăzi. Ştiu, sunt maniac. Mă entuziasmez pentru efecte, pentru treceri, pentru potriveli şi găselniţe. Oamenii care lucrează cu mine ştiu că soluţia cea mai stufoasă e şi cea care mă va zgândări cel mai tare. Stă în continuare pe listă.
– să fac o baie în Marea Moartă
Pretext pentru Iordania, Petra, deşert, arşiţă. Nu am ajuns, încă. Nu ştiu dacă e în top three sau top five, dar este.
– să zbor cu un avion pe trei rânduri
Adică să zbor departe. În mintea mea, avioanele pe trei rânduri traversează oceane, continente, vârste. Nu ne-am întâlnit, deocamdată. La cele pe mai multe niveluri nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
– să comunic un parfum
Have we met? Gurmandul de imagini care mă aflu a fremătat aproape organic când a văzut Grădina desfătărilor de Bosch transformată în cheie de boltă pentru L’Air du Temps. Când lucram în publicitate (cândva… Anno Domini, să zicem), visam cu ochii deschişi la momentul când voi primi pe mână un cont al unui mare brand de lux sau o campanie socială în care să dezvolt toate elucubraţiile esteti-conceptualo-vizuale care mă bântuiau. Ar fi fost, probabil, ca un film-videoclip, montat la mare artă, pe frază muzicală, filmat în deşert (unde am fi ajuns într-un avion pe trei rânduri), din care nu ar fi înţeles nimeni nimic şi pentru care m-aş înfiorat la fiecare frame. Să revenim la realitate. Ce bine e, câteodată, când vârsta ne aduce pământ sub picioare.
– să mănânc insecte într-o piaţă din Thailanda
Eu, fricosul, conformistul, cumintele. Adică să fiu departe de mine însumi, cel de zi cu zi. Felul meu de sport extrem. Aceeaşi idee de distanţă considerabilă. Da, aş încerca (măcar o dată). Numai să nu-mi mişte în gură. Rămâne.
– să zbor cu parapanta
Nu aş avea curaj. Rămâne de dragul ideii. O tiroliană mai ambiţioasă i-ar putea lua locul.
– să stau într-un adevărat hotel de cinci stele
Cred că pe asta am bifat-o de câteva ori. Am senzaţia că, la momentul listei mele, oricum stătusem şi în câteva hoteluri de patru stele care le băteau la fundul gol pe vecinele lor mai galonate. Delete.
– să mănânc la Maxim’s sau la Pastis fără să mă uit la bani
Audrey Hepburn, Maxim’s Paris, 1959
Între timp, Maxim’s nu mai e nici măcar umbra a ceea ce obişnuia să fie în anii ’50, iar Pastis cred că are concurenţă serioasă în jet-set-ul new-yorkez… Aţi prins ideea. Iar eu m-am îndepărtat de spectacolul social pe care îl presupune un asemenea loc. Am devenit mult mai food-conscious. Îmi plac restaurantele unde mă duc să onorez plăcerea de a mânca, nu să îmi cer scuze că o fac. Delete.
– să dorm o noapte sub cerul liber la tropice
Frumos, nu? Şi aşa de clişeistic. Hamac, plajă, palmier, nisip… Cred că e metonimia unei alte dorinţe. Un Revelion pe plajă. Puneţi-o tot în siajul apetitului meu pentru vagabondare şi eludare a rutinei.
– să urc în Nepal cât de sus aş avea voie
… că am o minoră interdicţie pentru altitudini înalte. Dar ăsta e un ţinut care mă atrage pentru cromatica indescriptibilă, pentru plurifaţetare, pentru mistica experienţei. Cred că mi-ar plăcea mult. Mă regăsesc, în ultima vreme, în poveşti de ascensiuni şi alpinism. Nu mi se va întâmpla vreodată, dar visul de a urca din junglele luxuriante până pe podişurile măturate de vânturi îngheţate e unul la care ţin.
– să joc într-un spectacol de teatru
… dacă nu m-ar doborî emoţiile. Da, ar fi o ieşire din matcă. O viaţă am fost catalogat ca înţepenit, crispat, deloc histrionic, puţin maleabil, prea serios. De cele mai multe, chiar aşa sunt. Ar fi o probă de curaj şi putere să îmi arăt şi un alt chip, dar nu sunt sigur că există în mine.
– să mă trezesc singur într-un mare muzeu
Cred că mi s-a întâmplat, între timp şi, dacă nu am fost chiar singur, am avut puterea de a închide lumea din jurul meu, de a intra într-o ramă de tablou, de a amuţi vocile din fundal şi de a-mi tapeta pereţii sufletului cu figuri, culori, linii cât să îmi ajungă o viaţă. Am în mine propriul meu muzeu, re-creabil la comanda amintirii. Pentru asta ar trebui să fiu recunoscător mai des.
– sa organizez o expoziţie a unui mare maestru renascentist
Ar fi spectaculoasă, arbitrară, voit teatrală. Tot ce nu am ca persoană (elementul-surpriză, ştiinţa de a regiza, de a genera poveste, nu de a reproduce) ar fi acolo. Ar costa o avere, ar fi complet irealizabilă, aproape nevizitabilă, cu o mizanscenă care ar descentra interesul, deci absolut fabuloasă. O provocare.
-să mă rătăcesc în Samarkand, Bukhara și Khiva
Pentru că nu există, pe pământul ăsta, lume pe care să vreau să o cunosc mai mult decât cea descrisă într-o caligrafie, într-o grădină, într-o poezie albăstrui-multicoloră dintr-un mozaic persan. Poate doar New York, lumea care adună toate lumile.
– să mă bălăcesc într-un ocean
… mai mult decât mi-am scăldat picioarele într-un Atlantic aproape polar în Portugalia. Din nou să fiu departe.
– să merg la un picnic nocturn, cu lumânări, brânzeturi şi vin roşu
Pentru ideea de prietenie, de tinereţe, de relaxare, pe care timpul pare că ni le fură câteodată.
– să intru cu motiv în fosta casa a lui Aaron Burr din Greenwich Village, NY
Pentru un interviu şi o adoraţie care m-ar fi întregit profesional. Între timp, locatara s-a mutat în afara oraşului, casa a fost pusă în vânzare la preţul de cinci milioane de dolari, iar timpul nu ne este favorabil nici ei, nici mie. Dar ăsta e un vis la care chiar nu voi renunţa atâta timp cât va avea o bază reală. Şi nici la adoraţie.
– să văd unul, două, o sută de spectacole la Metropolitan Opera
Probabil că aş fi atât de emoţionat încât m-ar durea burta sau capul. Dar am crescut privind spre acest vis, aşa că îl voi hrăni în continuare.
– să văd unul, două, o sută de concerte U2 oriunde
Până când Bono & co. nu vor fi atins vârsta senectuţii.
– să adaug şi să cimentez câteva prietenii
– să îi fac mândri de mine pe cei dragi
Aş mai adăuga doar două lucruri:
– să îmi văd copilul fericit
– să păstrez bucuria şi uimirea. E aşa de mult frumos în jur, cu sau fără listă.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
