Când gătesc, ascult muzică. Uneori, mai şi citesc. Arareori, scriu. Să nu ziceţi că nu mă concentrez şi să nu mă acuzaţi de atenţie distributivă. Ce nu-mi place niciodată e să fie cineva, fizic, lângă mine. Gătitul e un act de intimitate, fir-ar!
Însă mi-am dat seama la un moment dat că, deşi nu iubesc, ba, dimpotrivă, vorbitul la telefon, dacă asta se-ntâmplă când gătesc, chiar îmi place. Iar asta fiindcă mâncarea mea seamănă-ntotdeauna cu interlocutorul meu.
Tragere de inimă nu prea aveam, iar de mână, nici atât în ziua aia-n care pritoceam o tocăniţă oarecare. Bine, astea nu seamănă-ntre ele, dar îmi place să le consider rude şi de-aia au acelaşi nume de familie.
Şi m-a sunat ea, prietena mea. A, să nu uit să vă spui: în ochi încă n-o văzusem, iar asta nu s-a schimbat nici până acum. Însă, omeneşte, o imagine a ei aveam, iar în discuţia aia s-a tot nuanţat. La fel s-a întâmplat şi cu tocăniţa mea care-ar fi trebuit să iasă una mainstream, da’ n-a mai apucat din cauza acestei femei a cărei voce şi al cărei discurs m-au făcut s-o cotesc înspre Orient fără să-mi dau seama. Şi uite cum mirosea casa a curry de trăsnea într-un mijloc de aprilie, vorba lui Kadare, spulberat.
N-am obiceiul, bun, bineînţeles, să gust mâncarea, pun şi potrivesc totul din ochi şi din nas, doar v-am spus că sunt un nas, nu-i aşa?, însă atunci mi s-a părut c-am pus şi praf de lorenă-n cratiţă, aşa că, necunoscând-o eu pe ea, am gustat ce-a ieşit. Şi mi-a plăcut foarte mult, am fost chiar mândră. Atât îi trebuie Lorenei, când oi vedea-o, să nu semene cu tocăniţa mea!
Altă dată, am sunat-o eu pe Petra, prietena mea pe care am văzut-o. Nu de multe ori, dar de suficiente încât să-mi vie-n minte cu trup cu tot. Era onomastica ei, 29 iunie, aşadar, şi eu iar găteam. Şi-am vorbitără noi nu mult, însă destul cât să pun înapoi în frigider şi prin dulapuri cea mai mare parte a ingredientelor. Sigur că nu mi-am dat seama nici când şi cu atât mai puţin de ce am făcut asta. M-am trezit însă că dintr-o proximă lasagna a ieşit o musaca de toată frumuseţea. Şi care, evident, semăna la gust cu ea, cu prietena mea: un aer proaspăt, cu o umbră dulce-iute, ca un râs scurt, venit din viu pe neştiute.
Dar să n-o lungesc prea tare, că nu-i decât un text „mâncăcios“, de vineri după-amiază. Nu le răspund la telefon ălora cu potenţial de enervare, nici chiar capabili să mă irite niţel, atunci când gătesc. Asta-i treabă serioasă şi, oricât aş apela la defularea sănătoasă prin invectivă, tot m-aş trezi că predomină exact gustul pe care-l voiam de trecere. A, te-ai mirat deja? Că te-am simţit. Bucatele-s ca parfumurile pentru mine. Se deschid într-o aromă, îşi continuă drumul papilar într-o alta, bogată şi constantă, de mijloc, pentru a-şi lăsa amintirile în cea de bază, aşa, o adiere de faptă numai bună de dat jos din imaginaţie.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
