Puțin înainte de începutul epocii postumane
Standardizarea, așa cum ar trebui să fi aflat deja din istorie, e doar o uvertură la sfârșit. Chiar și istoriile noastre personale, micile noastre vieți, ar trebui să ne fie suficiente pentru a înțelege asta: viața se încheie, în mod firesc, cu repetițiile ei mecanice, viața se încheie în rutină, după ce sângele curiozității încetează să mai curgă.
Nu altfel se întâmplă cu societățile – uniformizările sunt semnele clare ale apropierii finalului unei epoci, iar după fiecare sfârșit de eră începe o epocă de excese contrare celei dinainte.
Eliberată de dictatură, o societate se refugiază întotdeauna în bâlci și batjocorirea tuturor libertăților.
Istoria este bătaia unui pendul, care ne poartă permanent înspre extreme care se succed ca ziua și noaptea, la intervale pe care doar puțini le pot anticipa și încă și mai puțini înțelege.
Unde ne aflăm noi acum? Unde să ne aflăm? Într-o dictatură a mediocrității, care nivelează brutal și anihilează valorile, emoțiile sunt alungate din cetate, ca relicve, esteticul e înrobit de utilitarul pe înțelesul mulțimilor.
Individualitatea este violent suprimată, turmele de consumatori trebuie mânate cu zăhărelul iluziei că galopul lor isteric este bun, adevărat și frumos. Dar nu este.
La capătul standardizării se află amorțirea umanului, înainte de extirparea finală și începutul glorioasei epoci a postumanului (va veni, stați liniștiți).
Citiți și Înțelegeți natura acestui apocalips?
Și se mai găsește ceva la capătul standardizării: deplina singurătate. Omul eviscerat de omenesc rămâne singur, legat de alți oameni singuri într-o instalație formală.
Singurătatea este în egală măsură o consecință tragică, o armă de apărare și forma bună a inadecvării. Fiind tot mai mulți oameni, sunt tot mai puțini oameni, refugiul e în triburi din ce în ce mai mici, până la deplina întoarcere la sine.
Mijloacele de comunicare în masă nu stimulează comunicarea, ci ne dau o comunicare industrială golită de suflet, deci de ceea ce ne face oameni, ele îndepărtează, nu apropie.
Nu e întâmplător că noua generație e cea mai singură din istorii, fără niciun prieten adevărat, singură pe nesfârșitele câmpii ale posibilității deschise de rețelele noastre unite, singură și fără apărare în calea mediei tot mai joase, mai vulgare și, în definitiv, mai proaste. Sau, cum s-a constatat deja, mărșăluim prin epoca în care trebuie să le demonstrăm mașinăriilor că nu suntem mașinării.
Masificarea mărește profiturile și ne golește inimile. Rezistența la dronificarea noastră este de aceea ultima datorie pe care o mai avem față de trecutul nostru, când din când în când oamenii chiar puteau să dea o umanitate.
Baricadele sunt obligatorii, chiar dacă războiul, ca toate războaiele cu viitorul, este desigur pierdut.
Viitorul va fi steril, uniform, un simplu ghișeu la cheremul capriciilor adevăratei forțe întunecate: conjuncția dintre masele tot mai inepte și lipsa oricărei limite în profit.
N-ați uitat de unde am pornit: după o epocă de excese vine o epocă de excese în sens invers.
Păcat, deci, că nu vom mai putea asculta simfonia deplinei tăceri de după groaznica și minunata și atât de gălăgioasa călătorie a lui sapiens pe planeta pământ.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum au dispărut din rândul preocupărilor oamenilor faptele?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
