Puțin înainte de începutul epocii postumane
Standardizarea, așa cum ar trebui să fi aflat deja din istorie, e doar o uvertură la sfârșit. Chiar și istoriile noastre personale, micile noastre vieți, ar trebui să ne fie suficiente pentru a înțelege asta: viața se încheie, în mod firesc, cu repetițiile ei mecanice, viața se încheie în rutină, după ce sângele curiozității încetează să mai curgă.
Nu altfel se întâmplă cu societățile – uniformizările sunt semnele clare ale apropierii finalului unei epoci, iar după fiecare sfârÈ™it de eră începe o epocă de excese contrare celei dinainte.Â
Eliberată de dictatură, o societate se refugiază întotdeauna în bâlci È™i batjocorirea tuturor libertăților.Â
Istoria este bătaia unui pendul, care ne poartă permanent înspre extreme care se succed ca ziua È™i noaptea, la intervale pe care doar puÈ›ini le pot anticipa È™i încă È™i mai puÈ›ini înÈ›elege.Â
Unde ne aflăm noi acum? Unde să ne aflăm? ÃŽntr-o dictatură a mediocrității, care nivelează brutal È™i anihilează valorile, emoÈ›iile sunt alungate din cetate, ca relicve, esteticul e înrobit de utilitarul pe înÈ›elesul mulÈ›imilor.Â
Individualitatea este violent suprimată, turmele de consumatori trebuie mânate cu zăhărelul iluziei că galopul lor isteric este bun, adevărat È™i frumos. Dar nu este.Â
La capătul standardizării se află amorÈ›irea umanului, înainte de extirparea finală È™i începutul glorioasei epoci a postumanului (va veni, staÈ›i liniÈ™tiÈ›i).Â
Citiți și Înțelegeți natura acestui apocalips?
Și se mai găseÈ™te ceva la capătul standardizării: deplina singurătate. Omul eviscerat de omenesc rămâne singur, legat de alÈ›i oameni singuri într-o instalaÈ›ie formală.Â
Singurătatea este în egală măsură o consecință tragică, o armă de apărare È™i forma bună a inadecvării. Fiind tot mai mulÈ›i oameni, sunt tot mai puÈ›ini oameni, refugiul e în triburi din ce în ce mai mici, până la deplina întoarcere la sine.Â
Mijloacele de comunicare în masă nu stimulează comunicarea, ci ne dau o comunicare industrială golită de suflet, deci de ceea ce ne face oameni, ele îndepărtează, nu apropie. Â
Nu e întâmplător că noua generaÈ›ie e cea mai singură din istorii, fără niciun prieten adevărat, singură pe nesfârÈ™itele câmpii ale posibilității deschise de reÈ›elele noastre unite, singură È™i fără apărare în calea mediei tot mai joase, mai vulgare È™i, în definitiv, mai proaste. Sau, cum s-a constatat deja, mărșăluim prin epoca în care trebuie să le demonstrăm maÈ™inăriilor că nu suntem maÈ™inării.Â
Masificarea măreÈ™te profiturile È™i ne goleÈ™te inimile. RezistenÈ›a la dronificarea noastră este de aceea ultima datorie pe care o mai avem față de trecutul nostru, când din când în când oamenii chiar puteau să dea o umanitate.Â
Baricadele sunt obligatorii, chiar dacă războiul, ca toate războaiele cu viitorul, este desigur pierdut.Â
Viitorul va fi steril, uniform, un simplu ghiÈ™eu la cheremul capriciilor adevăratei forÈ›e întunecate: conjuncÈ›ia dintre masele tot mai inepte È™i lipsa oricărei limite în profit.Â
N-aÈ›i uitat de unde am pornit: după o epocă de excese vine o epocă de excese în sens invers.Â
Păcat, deci, că nu vom mai putea asculta simfonia deplinei tăceri de după groaznica È™i minunata È™i atât de gălăgioasa călătorie a lui sapiens pe planeta pământ.Â
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, È™i tu poÈ›i scrie pe Catchy!Â
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
APEL: Tineri artiști, căutăm bunici care să ne învețe pasiunile lor
7 curiozități despre cafea – a doua cea mai populară băutură din lume, după apă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.