Ne dăduserăm întâlnire în Mariendorf, în acel Berlin de început de toamnă colorată, caldă, fascinantă. Ajunsese mai repede decât mine și râse cu poftă când văzu chipul meu uimit, privind construcția pe care dorise să mi-o arate.
– E vreun cavou? am vrut să știu eu.
Hohoti scurt.
– Nu. E o biserică. Protestantă. Ziceai că-ți plac bisericile și orgile. Asta e una specială. Dar înainte să intrăm, alege: Gounod sau Chopin?
– Dar Bach ce-are? Ori Haendel? mă uimii eu.
– Azi nu se poate baroc muzical, plescăi el cu limba pe cerul gurii privindu-mă cu indulgența cu care privești un copil care nu înțelege de ce doi plus doi fac întotdeauna, musai și obligatoriu, patru. Deci, ce alegi: Gounod sau Chopin?
– Nu pot să-l sufăr azi pe Gounod, făcui înciudată.
Max râse. Aplaudă.
– Chopin rămâne. Ai ales. Să nu uiți. Fug. Ne vedem înăuntru!
Am rămas să privesc clădirea. Doamne cât de urât mi se pare stilul. Plăci colorate, o arhitectură sumbră, rigidă. Culorile par nelalocul lor pe acea structură care emană brutalitate. Bauhaus. Un stil la care niciodată n-am putut admira nimic.
Am pășit pe sub arcadă înăuntru. Din plafon țâșniră tânguitoare armonii ale unei binecunoscute „Sonate” ale lui Chopin. „Tam-tam-tadam-tam-tam-tam”, răsuna leit-motivul muzical. „Marșul funebru”. O senzație de disconfort m-a făcut să simt că mi-am lăsat sufletul la intrare, că aș fi dorit să nu intru acolo. Sculpturi în lemn, o simplitate rigidă, un Cristos pătrățos urmat de soldați în uniforme naziste, un soldat nazist cu casca pe cap lângă o cunună de spini, vulturi, bănci austere, arcade și stâlpi înfricoșători, muncitori sculptați într-un stil care îmi amintea de arta comunistă, de propagandă și Martin Luther la un loc, soldați pe post de sfinți. Un spațiu uriaș, linii fluide și totuși nici o senzație de respiro, de spațiu. Un uriaș boa părea să-și tragă spinarea printre puținele rotunjimi ale clădirii. Deasupra, un candelabru cu o cruce de fier. ”Nazism?! Război! Cristos!”, am tresărit. Pe foaia din mâna mea am citit cu aviditate: ”Biserica memoriala Martin Luther”. Proiectată în 1928, a fost decorată din belșug cu însemne naziste și a fost dată în folosință în 1935. Hitler voia o mișcare religioasă „lipită” de nebunia lui, iar religioșii protestanți național-socialiști fuseseră la îndemână.
„Tam-tam-tadam-tam-tam-tam”, răsuna grav, cutremurător din plafon. Cristos, acest semit născut în Orientul Mijlociu, obligatoriu trebuia să fie arian, așa era săpat în lemnul ce acoperea pereții. Cândva de coloanele ei lungi fuseseră atârnate steagurile roșii naziste, sacristia în care botezau copii avea pe atunci în fundul ei o zvastică, pe pereți, cândva fuseseră la loc de cinste plăci cu zvastica nazistă. Cândva, preoți siguri de sine explicau atunci mulțimii de ce sunt ei, cu toții armata-furtună a lui Cristos, de ce singura rasă pe lumea asta trebuie să fie cea ariană. În numele evreului Ieshua ei explicau de ce doar arienii au dreptul la viață. O cruciadă național-socialistă, pe fondul reformelor favoritului lui Hitler: Martin Luther. Politica și religia se amestecaseră pe pereții bisericii. Totul era justificat, inclusiv în „icoane”. Trebuia să existe o mișcare a protestanților naționalist-socialiști, „creștinii germani”, „adevărații”. La un moment dat, Hitler s-a chinuit să înlocuiască Biblia cu Mein Kampf. N-a reușit, din câte se cunoaște.
„Tam-tam-tadam-tam-tam-tadam” – mă împietrise o durere necunoscută ce mi îmi rupea oasele sternului și mintea care nu reușea să lege între ele ideile. Până atunci nu știusem că Cristos-evreul avusese nevoie de o ”armată-furtună” să se ridice să curețe lumea de oameni nevinovați. Acum priveam și nu înțelegeam. Simțeam doar sfâșierea unei lumi care nu-și înțelege credința și crezul, lepădată de sine, măcinată de ură și spaima de celălalt, credința oarbă în politică și în soluțiile celui care urlă mai tare, mai convingător, care știe mai sigur cine dintre oameni este sigur vinovatul pentru toate relele lumii.
O poveste spune că Max Kurzreiter, pastorul Bisericii Memoriale ”Martin Luther” i-ar fi ajutat pe naziști să persecute oameni. Un cuplu rămas în memoria bisericii este cel al lui Jochen Klepper și a soției sale, evreice, Johanna, pe care pastorul îi căsătorise în această biserică în 1938, cu toate că era deja ilegal ca un german să se căsătorească cu o evreică. Aceștia, s-au sinucis în 1942, împreună cu fiica lor. Au preferat moartea, deportării. Povestea a rămas printre cele mai bine documentate și expuse în acest spațiu întunecat. „Tam-tam-tadam-tam-tam-tam”, mă cutremur.
”Tam-tam-tadam-tam-tam-tadam”, răsuna leit-motivul Sonatei. Mi-am plecat fruntea. Nici o frântură de pioșenie nu-mi biruia spaima, groaza de a fi constatat că nici eu n-aș fi fost mai bună decât ei poate. Pe aria sufletului meu se săpau Paștele. Un Paște fără Înviere. N-am sesizat că muzica încetase. O mână mi s-a așezat caldă pe trupul înghețat și inert. Mi-am întors privirea dilatată de groază și l-am privit.
– Acum, aici, nu se mai spune despre Dumnezeu. E doar un muzeu. Ultima biserică nazistă. Iartă-mă că te-am șocat. Hai să mergem acasă. Soția mea face un ceai minunat și niște gogoși tare bune.
Eram incapabilă să-i răspund. Am ieșit în soarele acelei zile și mi-au trebuit ore bune să-i simt atingerea tomnatică pe piele. Pe retina mea se întipărise acel cristos hidos, pătrățos, arian cu soldații lui cu chipuri lipsite de emoție, cu oamenii de după el, crispați, cu pumnii strânși, cu acel boa din plăci colorate șerpuind printre coloanele rigide, pe pereții obscuri. Mi-a zâmbit cu compasiune. Tocmai el care-și pierduse marea majoritate a familiei în nebunia acelor zile, deportați pentru vina de-a fi fost diferiți.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
