Un răţoi, trei ursuleţi cu blăni moi şi un motan vânător

Marius Constantinescu

12 October 2011

E 1:35 noaptea, iar Kiki s-a trezit deja de două ori, după ce a adormit (corectez: a fost adormită) cu greu la ora 21. S-a trezit nu înseamnă că a foit în pătuţul ei de câteva ori, a ingerat rapid câteva guri de ceai şi s-a culcuşit la loc, ci că plânge. Mai întâi aleatoriu, zdrenţuit, fragmentat şi surprinzător. Apoi tare, constant, parcă adunându-şi forţă din fiecare hohot. Picioare lipăie goale pe parchet, mâini se apleacă asupra ei, trupul se încovoaie într-un soi de crisalidă protectoare, degete caută punctul sensibil dintre sprâncene care, mângâiat, adoarme copiii mici.

Începe un soi de mişcare ciudată, o legănare amuzantă, dacă n-ar fi miezul nopţii, dacă ochii n-ar fi înceţoşaţi de somn, dacă buzele n-ar fi obişnuite să tacă. „Haide, cântă-i ceva!”. „Ce să cânt acum?!”. „Ceva monoton, liniştitor…”. „Dormi nani, dormi, puişor, umbre se-adună-n pridvor, umbre se-adună-n pridvor, şi stau acolo-n pridvor (da, nu mai ştiu cuvintele, doar linia melodică). Vrea să-ţi arate-un răţoi, trei ursuleţi cu blăni moi şi un motan vânător, dormi nani, dormi, puişor, uşoooooor, uşor (partea zoologică era preferata mea în copilărie, nu-i de mirare că am reţinut-o)”. Şi da capo. Şi dacă nu merge, pot încerca şi o variantă proprie a Boemei lui Puccini cu versurile de la „Păianjenul cel vesel”. Iar plânsul se domoleşte (uşoooor), se transformă într-o tânguială articulată pe respiraţie, un geamăt mic care nu ştii dacă vine de la suferinţa care i-a tulburat somnul sau de la disconfortul de a auzi o voce masculină hârâită de noapte, intonând rime tembele. Şi adoarme. Tresărit, subţire, vulnerabil. Ăsta-i scenariul bun.

Scenariul rău presupune aceleaşi personaje şi aceeaşi secvenţialitate, dar rezolvarea întârzie. Aceleaşi picioare goale lipăie prin toată casa, variază legănatul cu paşi de dans care nu sunt de dans, ci de liniştire, un fel de gimnastică nocturnă cu greutăţi, recte un copil de 6 luni şi 7 kilograme jumate în braţe. Mâini se apleacă asupra canapelei din living, aştern grăbite păturici şi jucării şi improvizează un hibrid de pat. Degete caută suzete sterile de rezervă, cât mai multe. Kiki are obiceiul să le trântească pe jos în medie după zece minute. „Tu ai serviciu mâine, du-te în pat şi mai dormi…”. Da, de multe ori mai adorm, alteori nu şi trec din nou pe la ele. Le găsesc strânse una în cealaltă, una fremâtând din mânuţe, alta dezmierdându-i capul, obrajii, părul, căutând fără oboseală acel punct sensibil dintre sprâncene care, mângăiat, poate că îi adoarme pe copiii mici. Zeci de minute. Poate ore. Aproape de dimineaţă, Kiki adoarme. Mamei ei, însă, nu-i mai sunt îngăduite decât puţine clipe de somn clandestin, pentru că, odată cu soarele, Kiki începe să râdă. La jucării, la suzete, la tavan, la pereţii din jur, la părinţii ei şi, mai ales, la gândul că va fi schimbată, cremuită, înmiresmată şi îmbrăcată asortat şi funky. Râde în aşteptarea biberonului cu lapte, râde şi îl trosneşte cu foc pe tatăl ei lungit ca un urs printre aşternuturi, râde şi vorbeşte în legea ei cu mama ei împărţită între sterilizator, frigider, cutii cu lapte şi blender pentru porţia zilnică de legume. Kiki e, fără doar şi poate, un copil vesel.

Ziua e presărată cu hohote în proporţii egale. Râsul şi plânsul alternează în cele 24 de ore ca soarele şi norii într-o zi cu cer variabil. Din chiote şi gângureli extatice se ajunge la răcnete şi lacrimi în câteva secunde. Kiki are toanele oricărui copil de vârsta ei, iar ele se numesc supă, gaze, plictiseală, meşterii care pun gresie pe scara blocului, ploaie, oboseală. Ce nu se schimbă niciodată este gestul de a se apleca asupra ei, de a o ostoi, de a lipi o inimă mică şi un cap înroşit de plâns de un corp puternic şi protector, de a răspunde cu zâmbet larg oricărui acces de suferinţă sau de… personalitate.

Iar după zi urmează noaptea, când rutina biberondeşapte-morcovişilaptelazece-supădelegumeladouă-laptededupămasă-biberoncucerealelaopt-ceaiintremese-schimbatplimbatschimbatjucatsterilizatadormitjucatschimbatadormitadormitadormit se duce, sfârşită, să se culce. Se duce şi ea, în vârful picioarelor, cu o ureche ciulită la fiecare mişcare din camera de alături, virgulită în mine, oferindu-mi cuminte punctul sensibil dintre sprâncene, care pe copiii mici poate că-i mai adoarme când şi când, dar la cei mari funcţionează de fiecare dată.



Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,362 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro