“Marea lăsa la mal două trupuri albastre.
Ar fi putut răsări multe stele din ele.
Erau – ni s-a spus – trupurile noastre,
Și oamenii buni încercau să ne spele.
Albastrul nu ieșea cu una, cu două.
Venea apoi și noaptea, ucigașa culorii,
Luna zorea asemeni cu vechea lună nouă
Să-și verse băutura, să nu i-o sugă zorii.
Decolorați, în fine, ne trezeam, ne iubeam.
Marea scotea din vestă portocaliul geam.
Era timpul să-ncepem să semănăm cu alții.
Am fiert în oală peștii lungi, heralzii.
Și în orașul cu becuri și arborii rari
Ne-am îmbrăcat la fel și ne-am pus ochelari.”
Citiţi şi
“Poveste din Bucureștiul de odinioară”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
