După cum am observat, cărțile de dezvoltare personală sunt la mare căutare în zilele noastre. Oamenii par că nu mai au timp să citească “povești inventate”, oricât de bine ar fi ele scrise sau oricâte învățăminte ar putea să tragă din ele. Nu mai vor să piardă timpul cu deducții, când pot afla direct… rețeta fericirii. Să fie oare, totuși, chiar așa?
Dar nu doar cărțile, ci și conferințele de dezvoltare personală au mare succes, umplând săli mai ceva ca Festivalul Enescu. Iar, pe lângă psihiatrii sau neurologii care oferă mult doritele sfaturi, iată că au apărut, mai ca ciupercile după ploaie, life- coacher-ii.
Ba încă, mai există și soluția simplificată: internetul. Acum, la îndemâna oricui. Fără a mai merge nici în librării, nici la conferințe, youtube-ul abundă de sfaturi care să te înalțe… în al nouălea cer.
Să nu mă înțelegeți greșit. Eu sunt de acord cu o multitudine de principii ale dezvoltării personale, principii care, până la urmă au fost mai întâi gândite de marii filosofi ai lumii: de la Socrate și Aristotel, până la Freud sau Jung sau chiar la cei din zilele noastre.
Vă povesteam, acum ceva vreme despre concluziile la care a ajuns contemporanul nostru, Gabor Mate, medic, care a făcut cercetări chiar pe propriii pacienți, ca de altfel mulți dintre predecesorii săi.
Una dintre importantele concluzii este că, din păcate, ne putem îmbolnăvi singuri, din cauza situațiilor stresante prin care trecem. Și da, parcă, spre deosebire de bunicii sau chiar părinții noștri, organismele noastre sunt mai fragile în fața stresului. Stă însă în puterea noastră să conștientizăm și să ne ajutăm, pe cât putem, ca să rămânem sănătoși fizic și psihic.
foto: via manu stanciu
Așadar, nimic greșit să citim sau să urmărim sfaturi avizate, care să ne îmbunătățească percepția asupra vieții. Să încercăm să fim mai optimiști, să „ne ridicăm vibrațiile”, ca să ne putem baza pe „legea atracției universale”, în fine, să fim conștienți că, în bună parte ne putem făuri noi înșine destinul. Să alegem să trăim sănătos, să mâncăm sănătos, să fim, pe cât se poate, în armonie cu natura.
Ei, dar totuși, ce ne facem când, uneori, ni se mai îneacă corabiile?
Păi, așa cum frumos ne sfătuia Parintele Augustin, haideți să ne scriem durerile pe nisip, iar bucuriile pe stâncă!
Așadar, înțeleptul părinte ne îndemna să facem tot posibilul să dăm uitării supărările. Scrierea lor pe nisip, însă, nu e echivalentă cu “ascunderea sub preș” a ce ni se întâmplă nu tocmai plăcut în viață.
Îl iau exemplu acum tot pe Gabor Maté, pentru că l-am citit cel mai recent. Nu ascund faptul că și eu sunt în căutarea fericirii.
Acesta ne spune că trebuie să conștientizăm și să acceptăm, ci nu să ignorăm dacă ceva ne supără, ne întristează sau ne înfurie.
„Acceptarea este pur și simplu dorința de a recunoaște și de a accepta lucrurile așa cum sunt. Este curajul de a permite gândirii negative să ne ajute să înțelegem, fără a-i permite să definească abordarea noastră față de viitor. (…) De asemenea, acceptarea presupune o relație de compasiune cu tine însuți.”
Maté citează un personaj al lui Woody Allen, care zicea: “Eu nu mă înfurii niciodată. În schimb, îmi crește o tumoare.” Iată, deci, că oameni din diverse domenii de activitate, pot ajunge la aceleași concluzii, deși fiecare le exprimă în maniera sa.
“Când furia este descătușată, la fel este și sistemul imunitar. Sau atunci când energia agresivă este deviată spre interior, sistemul imunitar devine confuz. Sistemele de apărare fiziologice nu ne mai protejează sau chiar se pot răzvrăti, atacând corpul.”
Terapeuta Joann Peterson (de asemenea citată în cartea lui Maté), ne spune că “furia este energia pe care Mama Natură ne-o oferă când suntem copii, pentru a ne susține pe cont propriu și a spune că eu contez.”
Așadar, această teorie susține autenticitatea noastră și se bate cap în cap cu îndemnul american „Fake it till you make it!” (Prefă-te, până îți reușește).
Ce m-a făcut să mă gândesc, din nou la cartea „Costul stresului ascuns” a fost, paradoxal, o întâmplare dintr-o vacanță petrecută cu un grup de prietene.
Ah, vacanțele! Aceste oaze de liniște și relaxare, departe de ritmul vieții nebun…
Cum nu toate amicele am reușit să plecăm în același timp, fiind un grup destul de mare, am ajuns chiar în trei “reprize”. Ultimele venite fiind două prietene care locuiesc în orașul nostru natal. Fiind chiar seara în care trebuia să ne reunim cu toatele, un grup de vreo 10 prietene (greu de strâns laolaltă la o anumită vârstă, nu-i așa?), aflăm că, în loc să ajungă la ora 17:00, vor ajunge abia la 23:00.
„Cum așa?!” întreb eu mirată și cu părere de rău, că cele două aveau numai trei zile de vacanță și nu înțelegeam schimbarea asta de oră, că doar veneau cu avionul, nu cu… rata.
Aflu astfel că cele două prietene, după ce că merseseră 5 ore cu mașina, pornite în creierii dimineții, ca să ajungă la aeroport la București la 9 dimineața, fuseseră oprite la check-in, pentru că avionul vânduse locuri duble! Și era Qatar Airlines, nu Tarom, înțelegeți ce vreau să zic? Așadar, dintre toți pasagerii, fix ele nu mai avuseseră loc în avion, așa că au fost amânate pentru cursa de seară.
Ba încă o prietenă se gândise chiar la o „teorie a conspirației”, întrucât aflase că doar ele două călătoreau femei singure, restul pasagerilor fiind cupluri sau bărbați.
– Sunt totuși misogini arabii ăstia, conchide ea, deși toată tărășenia avusese loc în aeroportul din București.
Mă rog, noi am ieșit în seara aia și le-am păstrat loc la masă, deși cele două, ajunse la restaurant pe la douăsprezece noaptea, abia mai aveau chef să ciocnească un pahar de vin, că de mâncat oricum nu mai puteau, bucătăria fiind închisă de peste două ore.
Și, nu știu cum, uite că m-am gândit eu să intru în vorbă cu ele, exprimându-mi compasiunea pentru vacanța lor ciuntită și oboseala la care fuseseră supuse.
E drept că, pe lumea asta se întâmplă lucruri mai grave decât un zbor amânat. Ba chiar, îmi amintesc cu amuzament de nepotul meu din Franța, pe care maică-sa îl îndemnase, pe când era el prin clasa a cincea, ca, la rugăciunea de seară, să-l roage pe Dumnezeu să-l ajute a doua zi, la teză. El se uitase cu mirare la maică-sa și îi spusese:
– Mama, m-aș bucura să-mi dea mâine ușor la teză, dar, sincer, mi-e rușine să-I cer asta lui Dumnezeu!
– De ce?! întrebase maică-sa mirată.
– Păi, sunt atâtea necazuri pe lumea asta, calamități, copii bolnavi de cancer, iar eu să-i cer ajutorul pentru așa un fleac?
Știu că soră-mea ne-a sunat, amuzată, să ne povestească conversația cu fiul ei. Era mândră că reușise să-i insufle credința în Dumnezeu, mai ales într-o țară laică, precum Franța. Și fusese înduioșată de cuvintele băiatului.
Dar acum, să revenim. După cum vă spuneam, nu era ca și cum nu eram conștientă că amicelor noastre, Doamne ferește, nu le picase avionul sau mai știu eu ce nenorocire. Însă, recunosc că eu m-aș fi enervat. Și, până să mă calmez, m-aș fi rățoit puțin la cei care vânduseră biletele duble. Fie că nu aș fi rezolvat nimic cu asta. Dar, măcar să știe, pe viitor, să nu-și mai pună călătorii în astfel de situații. Mă rog…
Știam că prietena proaspăt ajunsă e pasionată de conferințele de dezvoltare personală și încearcă să adopte gândirea pozitivă. Și totuși, recunosc că am fost uimită de reacția ei.
Așadar, după ce îmi exprim eu compasiunea față de ce tocmai li se întâmplase, ea mă privește senin și, cu voce domoală, mă întreabă:
– Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic!
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Români blocați în Dubai, influenceri la rampă: unde se termină empatia și începe spectacolul
Ești o mamă suficient de bună, dacă…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
