Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Vrem o ţară ca afară!

17 June 2018

Nicoleta BeraruDa, o vrem! Suntem convinşi de acest lucru până în vârful fiecărui fir de păr, până-n vârful unghiilor. Şi strigăm din toţi rărunchii că o vrem. Dar, dacă rărunchii sunt acolo, martori la poftele noastre, mintea nu prea ne e solidară cu travaliul acestora. Cum ar zice Cragiale, „Căldură mare, mon cher!”, iar pe căldură, se ştie, simţurile ne sunt atrofiate. Mai ales bunul simţ.

Ajung acasă după câteva ore de călătorie lungi şi greoaie. Deschid uşa şi mă bucur când, învârtind cheia în broască, îmi văd patul în gând. Dulce destindere! Singura dorinţă în acel moment era să mă arunc în el şi să-mi odihnesc trupul obosit şi spiritul amorţit, să dorm cateva ore bune şi s-o iau apoi la picior cu bucurie spre familia şi prietenii mei.

Când deschid uşa, un miros de peşte împuţit mă invadează. Gândesc că e aerul stătut în apartament, după atâtea luni de părăsire. Îmi văd covorul din living, pe alocuri, mai închis la culoare. Jocul acesta de nuanţe îl pun însă pe seama oboselii. Înaintez curioasă. Constat că gresiile sunt pe alocuri albite, ca nişte pietre de râu uscate de soare. Livingul arată ca un peşte care nu a fost bine curăţat: ici, colo, solzi insolenţi se ţin de el, nedorind în ruptul capului să se desprindă. Pute ca o pescărie. Pete mari albe, ca nişte solzi, îmi povestesc că ceva nu e în regulă. Înaintez spre baie: pe la spoturi, cercuri neregulate, brune, ca nişte cearcăne, se insinuează fără sfială. O pictură în acuarelă, ai zice, realizată de o mână neexperimentată. Hârtia igienică, proiectată de picăturile de apă scurse de sus, pe la spoturi, sub forma unor fulgi albi, răspândită pe gresia de lângă WC, creează imaginea unei bătălii între găini, dintr-o poiată. Miros de pene umede, de peşte stricat… Şi disperarea mea!
După călătoria spre casă, în loc de odihnă şi linişte, mă văd nevoită să-i bat în uşă vecinului de deasupra apartamentului meu. Îmi deschide un băieţaş de vreo douăzeci şi cinci de ani, simpatic, cu o mină deschisă. Nu-l cunosc. E noul proprietar al apartamentului de deasupra mea. Mă invită în interior. Stă la masă împreună cu soţia şi cu încă un tânăr cam de aceeaşi vârstă, după înfăţişare. Îmi cer scuze că-l deranjez de la masă. Îi explic grăbită, jenată de deranjul pe care-l produc, despre ce e vorba. Îmi spune că a făcut nişte modificări la baie, dar că nu e vina lui că apa curge. Nu e de la el. Îi explic că ştiu că blocul, relativ nou, are defecte de construcţie, că am mai reparat de două ori ţevile în apartamentul său, înainte de a-l cumpăra el, pentru alţi chiriaşi, care nu au binevoit să repare şi că am venit să căutăm împreună o soluţie. Îi dau numărul de telefon al instalatorului care a reparat ţevile în cazurile precedente. Vecinul îmi pare binevoitor. Până la intervenţia prietenului său:

– Doamnă, nu văd de ce Gică ar trebui să plătească reparaţia. Dumneavoastră trebuie s-o plătiţi. Doar n-a turnat el apă cu căldarea ca să vă ude intenţionat apartamentul.

– Nu vă supăraţi, răspund uimită de această intervenţie ilogică. La început, când m-am mutat în acest bloc, şi eu, fără să ştiu, am inundat apartamentul situat sub apartamentul meu. În momentul în care mi s-a adus la cunoştinţă, deşi cunoşteam istoria defectelor de construcţie, povestea ţevilor acestui bloc, ca un cetăţean responsabil, am chemat un instalator, s-au reparat ţevile şi am plătit daunele. Mi s-a părut absolut de bun-simţ că s-a întâmplat aşa.

nesimtire

– Doamnă, aici, a stat înainte un ţigan. Dacă i-aţi plătit lui, de ce, de data aceasta, nu vreţi să plătiţi? Nu înţelegeţi că nu e cu intenţie?

– Cu intenţie sau nu, pagubele rămân aceleaşi. Şi apoi, eu nu mă angajez să repar mereu ţevi şi să plătesc pagube produse de alţii. Chestiunea cu „ţiganul” nu doresc să o discut. Nu-i văd rostul! Nu acuz pe nimeni de intenţii rele, nu dau vina pe nimeni, dar, fiindcă reparaţiile s-au produs sub ochii mei data trecută, îmi imaginez că, fără să vreţi, aţi produs o avarie în baie, după modificările pe care prietenul dumneavoastră le-a făcut. Consecinţa: apartamentul meu arată ca un acvariu uscat. Vă rog să veniţi să constataţi pagubele, când veţi fi terminat de mâncat. Vreau să găsim împreună o soluţie.

– Doamnă, ce bine e să fii ţigan în ţara asta!

– Domnule, cred că nu sunteţi conştient de ce spuneţi. Ce treabă are aici etnia cu avaria produsă? Are importanţă de cine e produsă? Lucrurile sunt clare: apartamentul meu era în ordine când l-am părăsit; acum e o epavă. Prietenul dumneavoastră a făcut modificări în baia lui, lucru care a provocat inundaţia în apartamentul meu. Atât.

– Dumneavoastră trebuie să plătiţi!

– Apa nu curge de jos în sus, ci de sus în jos. Cu sau fără voie, mi-aţi produs o pagubă şi mi se pare firesc să vă asumaţi responsabilitatea, să chemaţi un instalator şi să reparaţi defecţiunile.

Am ieşit din casa omului turmentată de discuţie, întrebându-mă dacă nu cumva sunt prea obosită şi dacă nu cumva oboseala mi-a limitat puterea de a gândi. Oare eu trebuie să plătesc paguba produsă de vecin? Eu sunt victima sau el? Siguranţa cu care prietenul său m-a învinovăţit îmi produce nedumerire: dacă e atât de sigur, înseamnă că o fi având pe undeva dreptate?

Aştept ca vecinul să termine de mâncat. Să vină să constate pagubele. Aştept degeaba. Peste o oră aud curgând apa în baia din apartamentul său. Din nou picături de apă se preling pe la spoturi, ca apoi să curgă în şiroaie pe gresii. Îi bat la uşă din nou. Nu-mi dă drumul.

A doua zi dimineaţă, după un somn reparator, cu mintea clară, mă înfiinţez din nou la uşa vecinului. Tânărul îmi deschide, cu o mină de Adonis plictisit.

– Vă rog să veniţi să constaţi pagubele din apartamentul meu, spun fără altă introducere.

Mă urmează fără convingere. Se uită la covorul împuţit, pe care nu l-am putut ridica singură, la urmele apei pe gresie, pe care intenţionat le-am lăsat intacte pentru a i le arăta. Nu spune nimic.

– Ce facem? întreb.

– Cum ce facem? Eu n-am nicio vină.

– Că nu aveţi nicio vină e cel puţin îndoielnic. Că nu aţi avut intenţia, vă pot crede. Reparaţiile le suportă cel care produce, cu sau fără voie, pagubele. Putem găsi o soluţie pe cale amiabilă.

– Nu am nico vină. De ce nu înţelegeţi?

– Chemaţi urgent un instalator, până plec eu din ţară. Şi până atunci nu mai daţi drumul la apă în baie.

– Adică să nu mă spăl??? mă întreabă indignat, cu ochii ieşiţi din orbite. Dumneavoastră nu înţelegeţi că eu trebuie să merg la serviciu? mai întreabă de parcă ar merge să facă bani pentru mine.

– Nu, nu înţeleg. Eu îi înţeleg doar pe cei cu bun simţ.

– Dumneavoastră nu aveţi bun simţ!

– În cazul acesta veţi plăti dublu. Apartamentul meu este asigurat. Şi vă dau şi în judecată.

În dimineaţa aceleeaşi zile, vecinul meu, tânărul de douăzeci şi ceva de ani care m-a făcut nesimţită, a reparat în cel mai scurt timp ţevile din baia sa. Plata pagubelor îmi revin însă mie. Din cele trei zile câte am rămas acasă, în România, două le-am consumat cu zolitul gresiilor, înlocuitul capacului de la WC, care se umflase de apă, dusul covorului la curăţătorie… Am aflat de la vecini că prietenul său, care intervenise cu observaţia inteligentă despre ţigani, este poliţist. Mă întreb dacă în România, la şcoala de poliţie, viitorii agenţi aud despre legea cu privire la discriminare:

Legea privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

„CAP. I Principii şi definiţii
ART. 1 (2) Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării este garantat în special în exercitarea următoarelor drepturi:
(…)
ART. 2
(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

Ca să nu mai vorbim despre bun-simţ. Acesta nu se învaţă numai la şcoală. Îl înveţi şi acasă. Şi până la urmă îl ai sau nu-l ai.

Vrem o ţară ca afară! Ca să o avem astfel, trebuie s-o facem. Ţara, poporul e fiecare din noi. Schimbarea trebuie să se producă deci în fiecare din noi.

Vrem o ţară ca afară! O vom avea atunci când, conștienţi vom înlătura, vom renunţa la mentalităţi înguste şi poluante: „Aşa e în România!” mi-a zis un alt vecin, ridicând neputincios din umeri… Nu, în România nu e aşa! România devine „aşa” din cauza celor care fură, care mint, care discriminează, care scuipă pe bunul simţ, care-şi râd în barbă de oamenii cinstiţi. Din cauza bandiţilor de la nivel înalt, care devin modele pentru cei slabi. Conştient, ascunzându-se după nişte legi proaste sau făcând legi proaste. Aruncând praf în ochi poporului prostit ca ei să se poate îmbogăţi, în timp ce proştii trăiesc la limita subzinstenţei. Ridicând nesimţirea la rang de cinste. Din păcate, din ce în ce mai mult, toate acestea se resimt acut la orice nivel al societăţii româneşti. Dar nu, România, nu e aşa! Ţara aceasta trebuie să fie redată bunului simţ, corectitudinii şi cinstei. Abia atunci vom avea o ţară ca afară! Însă până atunci… căldură mare!…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cine se bate singur în cuie pe cruce nu se transformă în Hristos

Toate vrem să trăim. Frumos!

De asta nu sunteți iubite, pentru că vă sufocă răutatea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,245 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro