Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?

Camelia Cîmpean

28 August 2015

Cîmpean CameliaDe când a plecat mama, tot furioasă sunt. Mi-e ciudă pe te miri cine că mai trăiește și mama nu, mi-e ciudă că nu o visez în fiecare seară sau că, atunci când o fac, nu-mi povestește câte-n lună și în stele, așa cum făcea odinioară, seara, pe treptele din fața casei, sub zorelele care îmbrăcau ferestrele de la drum… mi-e ciudă pe toate cuvintele pe care aș fi vrut să i le spun în zilele și nopțile de veghe la spital și n-am avut curaj.

Am visat-o iar, acum câteva nopți. Se făcea că eram la școală, în birou, împreună cu ea și cu alte câteva colege. Povesteam toate de-a valma și ea râdea doar, cocoțată pe un scaun înalt, ca la bar. Și, dintr-o dată, buf, mama s-a prăbușit într-o parte, de parcă ar fi fost o păpușă de gips, pe raft, la bâlci, nimerită de mingea de cauciuc a unui flăcău dornic să-și arate măiestria în fața codanei în ie colorată, de lângă el. S-a prăbușit retezată, parcă, de la rădăcină, așa cum s-a prăbușit caisul uscat de la colțul casei bătrânești, sub securea necruțătoare. M-am trezit cu inima în cerul gurii și cu stomacul pitit după șira spinării. Am plâns minute bune, mi-am dres nodul din gât cu un pahar de apă rece și m-am culcat la loc.

La serviciu, ca la serviciu – te iei cu una, cu alta, mai uiți, mai nu poți să povestești, pentru că, slavă Domnului, am povestit destul … oriunde, oricând şi oricui… că voiau sau nu să asculte, asta nu avea nicio importanţă. Că au fost şi alţii care au trecut prin asemenea durere şi nu i-au înnebunit pe ceilalţi… nici asta nu conta şi nu m-a oprit pe mine să strig, să plâng și să urlu. M-am adunat greu de tot şi abia acum pot să-mi ferec durerea în suflet, să o ţin numai pentru mine şi să mă gândesc că mai am un părinte care este singur, bătrân şi bolnav.

campean

Pe la zece și un pic, mă sună tata:

– Ia spune-mi, știi tu cine este acum, pe pernă, lângă mine?

– Iar ai lăsat mâța în pat, evident, că nu vă poate despărți omul nici cu lampa de sudură!

Și tata a început să plângă, amar și hohotit, de-mi venea să intru prin telefon, să ajung mai repede la el:

– Nuuu, nuuu, e mami!

– Adică???!!!

– Mă dusei la cimitir dimineață, la șapte, pe răcoare și găsii poza de pe cruce jos, în iarbă. S-a dezlipit și a căzut azi-noapte, bine că nu s-a spart. O luai acasă și o pusei pe pernă, să mă uit la ea, ce să fac și eu?!

Stabilisem ca soțul meu să plece câteva zile la tata, la țară, să-l ajute la cules de prune și să-i repare gardul din spate, că sta să se dărâme încă de astă-toamnă. Peste bagajele lui trona, aseară, un tub negru. Cu o inscripție netradusă, scrisă cu litere mici. N-am întrebat, dar, fără să se întoarcă spre mine, l-am auzit spunând:

– E o soluție de lipit, mă duc la cimitir s-o pun la loc pe soacră-mea, să nu rămână crucea așa, zgâită și goală.

Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?



Citiţi şi

Dacă ți se pare că este mai bine, poate că o să lăsăm lucrurile așa un timp

Ai fost un laș…

Copilul care a refuzat să crească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,141 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro