Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?

Camelia Cîmpean

28 August 2015

Cîmpean CameliaDe când a plecat mama, tot furioasă sunt. Mi-e ciudă pe te miri cine că mai trăiește și mama nu, mi-e ciudă că nu o visez în fiecare seară sau că, atunci când o fac, nu-mi povestește câte-n lună și în stele, așa cum făcea odinioară, seara, pe treptele din fața casei, sub zorelele care îmbrăcau ferestrele de la drum… mi-e ciudă pe toate cuvintele pe care aș fi vrut să i le spun în zilele și nopțile de veghe la spital și n-am avut curaj.

Am visat-o iar, acum câteva nopți. Se făcea că eram la școală, în birou, împreună cu ea și cu alte câteva colege. Povesteam toate de-a valma și ea râdea doar, cocoțată pe un scaun înalt, ca la bar. Și, dintr-o dată, buf, mama s-a prăbușit într-o parte, de parcă ar fi fost o păpușă de gips, pe raft, la bâlci, nimerită de mingea de cauciuc a unui flăcău dornic să-și arate măiestria în fața codanei în ie colorată, de lângă el. S-a prăbușit retezată, parcă, de la rădăcină, așa cum s-a prăbușit caisul uscat de la colțul casei bătrânești, sub securea necruțătoare. M-am trezit cu inima în cerul gurii și cu stomacul pitit după șira spinării. Am plâns minute bune, mi-am dres nodul din gât cu un pahar de apă rece și m-am culcat la loc.

La serviciu, ca la serviciu – te iei cu una, cu alta, mai uiți, mai nu poți să povestești, pentru că, slavă Domnului, am povestit destul … oriunde, oricând şi oricui… că voiau sau nu să asculte, asta nu avea nicio importanţă. Că au fost şi alţii care au trecut prin asemenea durere şi nu i-au înnebunit pe ceilalţi… nici asta nu conta şi nu m-a oprit pe mine să strig, să plâng și să urlu. M-am adunat greu de tot şi abia acum pot să-mi ferec durerea în suflet, să o ţin numai pentru mine şi să mă gândesc că mai am un părinte care este singur, bătrân şi bolnav.

campean

Pe la zece și un pic, mă sună tata:

– Ia spune-mi, știi tu cine este acum, pe pernă, lângă mine?

– Iar ai lăsat mâța în pat, evident, că nu vă poate despărți omul nici cu lampa de sudură!

Și tata a început să plângă, amar și hohotit, de-mi venea să intru prin telefon, să ajung mai repede la el:

– Nuuu, nuuu, e mami!

– Adică???!!!

– Mă dusei la cimitir dimineață, la șapte, pe răcoare și găsii poza de pe cruce jos, în iarbă. S-a dezlipit și a căzut azi-noapte, bine că nu s-a spart. O luai acasă și o pusei pe pernă, să mă uit la ea, ce să fac și eu?!

Stabilisem ca soțul meu să plece câteva zile la tata, la țară, să-l ajute la cules de prune și să-i repare gardul din spate, că sta să se dărâme încă de astă-toamnă. Peste bagajele lui trona, aseară, un tub negru. Cu o inscripție netradusă, scrisă cu litere mici. N-am întrebat, dar, fără să se întoarcă spre mine, l-am auzit spunând:

– E o soluție de lipit, mă duc la cimitir s-o pun la loc pe soacră-mea, să nu rămână crucea așa, zgâită și goală.

Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?

Citiţi şi

Bun! Și acum, ce fac? Păi, ce să fac?! Mă bucur de viață!

Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,064 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro