De când a plecat mama, tot furioasă sunt. Mi-e ciudă pe te miri cine că mai trăieÈ™te È™i mama nu, mi-e ciudă că nu o visez în fiecare seară sau că, atunci când o fac, nu-mi povesteÈ™te câte-n lună È™i în stele, aÈ™a cum făcea odinioară, seara, pe treptele din faÈ›a casei, sub zorelele care îmbrăcau ferestrele de la drum… mi-e ciudă pe toate cuvintele pe care aÈ™ fi vrut să i le spun în zilele È™i nopÈ›ile de veghe la spital È™i n-am avut curaj.
Am visat-o iar, acum câteva nopți. Se făcea că eram la școală, în birou, împreună cu ea și cu alte câteva colege. Povesteam toate de-a valma și ea râdea doar, cocoțată pe un scaun înalt, ca la bar. Și, dintr-o dată, buf, mama s-a prăbușit într-o parte, de parcă ar fi fost o păpușă de gips, pe raft, la bâlci, nimerită de mingea de cauciuc a unui flăcău dornic să-și arate măiestria în fața codanei în ie colorată, de lângă el. S-a prăbușit retezată, parcă, de la rădăcină, așa cum s-a prăbușit caisul uscat de la colțul casei bătrânești, sub securea necruțătoare. M-am trezit cu inima în cerul gurii și cu stomacul pitit după șira spinării. Am plâns minute bune, mi-am dres nodul din gât cu un pahar de apă rece și m-am culcat la loc.
La serviciu, ca la serviciu – te iei cu una, cu alta, mai uiÈ›i, mai nu poÈ›i să povesteÈ™ti, pentru că, slavă Domnului, am povestit destul … oriunde, oricând ÅŸi oricui… că voiau sau nu să asculte, asta nu avea nicio importanţă. Că au fost ÅŸi alÅ£ii care au trecut prin asemenea durere ÅŸi nu i-au înnebunit pe ceilalÅ£i… nici asta nu conta ÅŸi nu m-a oprit pe mine să strig, să plâng È™i să urlu. M-am adunat greu de tot ÅŸi abia acum pot să-mi ferec durerea în suflet, să o Å£in numai pentru mine ÅŸi să mă gândesc că mai am un părinte care este singur, bătrân ÅŸi bolnav.
Pe la zece și un pic, mă sună tata:
– Ia spune-mi, È™tii tu cine este acum, pe pernă, lângă mine?
– Iar ai lăsat mâța în pat, evident, că nu vă poate despărÈ›i omul nici cu lampa de sudură!
Și tata a început să plângă, amar și hohotit, de-mi venea să intru prin telefon, să ajung mai repede la el:
– Nuuu, nuuu, e mami!
– Adică???!!!
– Mă dusei la cimitir dimineață, la È™apte, pe răcoare È™i găsii poza de pe cruce jos, în iarbă. S-a dezlipit È™i a căzut azi-noapte, bine că nu s-a spart. O luai acasă È™i o pusei pe pernă, să mă uit la ea, ce să fac È™i eu?!
Stabilisem ca soțul meu să plece câteva zile la tata, la țară, să-l ajute la cules de prune și să-i repare gardul din spate, că sta să se dărâme încă de astă-toamnă. Peste bagajele lui trona, aseară, un tub negru. Cu o inscripție netradusă, scrisă cu litere mici. N-am întrebat, dar, fără să se întoarcă spre mine, l-am auzit spunând:
– E o soluÈ›ie de lipit, mă duc la cimitir s-o pun la loc pe soacră-mea, să nu rămână crucea aÈ™a, zgâită È™i goală.
Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?
Citiţi şi
Câți ani de frumusețe mi-au mai rămas?
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
