Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Luni după Paști, mare balamuc în Oltenia!

29 April 2019

Bunicul era un bărbat frumos, înalt, cu o claie impresionantă de păr argintiu, cu voce de tenor, fără imaginație și complet lipsit de simțul  umorului. Adică, avea, dar numai când poantele veneau de la el.

Bunica era micuță de  statură, inventa povești pe bandă rulantă și găsea motiv de glumă și de râs în orice. Cânta și ea, draga de ea, dar  nu prea mult, că nu o lăsau vecinii. Striga tușa Sanda de peste drum, în  dulcele grai oltenesc:

– Ce faci, fa, Lisandro?

– Curețenie, fa, asta fac.

– Bine, fa, dar nu mai cânta, că mă doare capul și nu mai poci să fac și eu treabă.

– Ete,  na,  păi  ce,  ghia, tu  cu  capul faci  treabă sau cu  mâinile?  și  râdea  bunica,  de  se  cutremurau  toate  ștergarele  de  pe  pereți,  ștergare  cusute  de  mâna  ei,  cu  arnici  roșu  și  înălbite  cu  apă  rece  la  pârâul  din  vale.

Mama moștenise frumusețea și vocea bunicului, simțul  umorului de la bunica, iar  eu …  ei, bine,  eu  cânt ca  bunica.

În  dimineața de  Paști,  bunicul se  așeza  la masă  și  lua găleata  bună,  păstrată un  an  întreg special  pentru  asta, plină  ochi  cu ouă  roșii.  Lua câte  unul,  ușor, ca pe o  comoară  de mare  preț,  îl ducea  la  ureche și  îl  ciocănea încet  cu  unghia. Asculta  atent  și apoi  se  întorcea spre  noi,  cei trei  nepoți   pregătiți de  întrecere:

– N-areți-vă,  ăsta e  cel  mai tare,  care-l  vrea?

Și  gata  startul la  gâlceavă!

Luni după Paști, mare balamuc în Oltenia! Cu măsuțele și scaunele în spate, bărbații pornesc  primii. Apoi, femeile, cu  oalele de  ciorbă, tăvi cu  friptură, coșnițe cu  pâine coaptă în țăst și cozonaci  rotofei. La coadă,  noi, copiii, cu  găleata  cu  ouă roșii  și sticlele  de vin, atenți  la fiecare  pas, conștienți că sărbătoarea  se poate  transforma rapid într-un  cataclism  natural, în  cazul  în care, Doamne-ferește,  s-ar fi  vătămat  vreun ou.  Sau,  mai rău,  vreo  sticlă de  vin.  Mergeam la  biserică,  să sfințească  părintele  bucatele și să  încingem  mare masă  comunală.  Atmosfera,  recunosc, n-are  egal:  mese puse  una  lângă alta,  înșirate  pe lângă  gard,  fiecare oferă  celuilalt,  fiecare mănâncă  de  la celălalt,  mirosul  bucatelor se  împletește  cu mirosul  de  liliac, bărbații  își  laudă vinul,  ciocnesc țoiurile cu  țuică, femeile  se uită  cruciș  la cozonacul  vecinei,  iar peste  toate,  vechea biserică  își  împrăștie pacea  și  tihna.

În  anul acela, oul pe care mi-l dăduse bunicul s-a dovedit a fi, cu adevărat, cel mai  tare.  Reușisem să  sparg  toate ouăle  copiilor  din vecini, iar primul dintre acestea fusese al  fratelui meu.  Evident, l-am ținut în mână toată ziua, l-am păzit ca  pe  sfintele moaște, nici la toaletă  nu  m-am dus fără el.

Euforia  succesului m-a  ținut departe de drama din sufletul fratelui meu, care suferea crâncen din cauza  înfrîngerii. Așa că, atunci când în curtea bisericii fiind, fratele meu și-a  încrucișat mâinile pe masă și și-a pus capul pe ele, am  lăsat și eu garda jos și am pus oul pe masă, în fața mea.  Mare, mare greșeală! Ca un uliu s-a repezit frate-meu, l-a apucat și paaac! cu  el, drept în  frunte. Am simțit cum mi se tuflește inima,  exact așa cum  s-a tuflit și oul meu în capul lui frate-meu.

Eu  plângeam, frate-meu  jubila, mama ne certa pe amândoi, iar  bunicul…  bunicul deja dusese  două ouă la ureche, bombănind:

– Păi, bine, taică, Luni după Paști vă veniră damblalele? E plin pământul de ouă, n-areți-vă altele, că și ăstea îmi spuseră că sunt tari!

Hristos a înviat, bunicule, și să știi că azi-dimineață mi-a vorbit și mie oul! Mi-a spus la ureche că e tare, foarte tare și pregătit pentru copilul meu, chiar dacă unghia mea a bătut prea puternic  la ușa lui.

– Și ce să fac eu cu un ou spart? s-a bosumflat Horia. Trebuia să-nveți  să  ciocănești la ușă, mai întâi! Lasă, îmi iau singur altul!

Hristos a Înviat și sărbători luminate să aveți!

Citiți și În dimineața de Paști.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Tuciul nu e un obiect oarecare

Nu neapărat al meu, dar cu mine

Azi sunt Moșii de toamnă, inimilor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro