– Sărumâna, mamă! Ce dor mi-a fost de tine! Dar… cu ce ocazie pe-aici, pe la noi?
– Păi, puteam eu să ratez și ziua ta de naștere și ziua ta de nume, una după alta?! N-ai fost tu fiica mea preferată, mândria mea?
– Mda, unica și preferata, mamă, că alta de unde? Pe mine mă ai, cu mine defilezi!
Râde.
– Aș avea atât de multe să te-ntreb, mamă!
– Da, fata mea, știu. Dar lasă-le, ducă-se, mai bine spune-mi despre tine, că am văzut că ai fost bolnăvioară.
– De-ale vârstei, mamă, nimic grav. Dar, mă rog frumos, cum de ai văzut tu? Și să nu-mi spui că ai ochi la ceafă, așa cum ne spuneai în copilărie, că am mai crescut, mamă, și nu te mai cred. Îţi aduci aminte? Te rugam în fiecare seară să mă lași să te pieptăn, cu gândul că doar – doar găsesc ochiul ăla şi-i fac de petrecanie.
Și iar râde și fiecare notă din râsul ei îmi picură și miere, și fiere, drept în inimă.
Și mai are, încă, și strungăreața, și alunița de pe obrazul drept, și buza de jos mult mai groasă decât cea de sus, și ochii veseli și strălucitori … nimic nu s-a schimbat.
– Ce mici și pămpălici erați, ai dreptate, credeați orice pe atunci.
– Care copil nu-și crede mama, zi-i și tu, mai ales atunci, la vârsta poveștilor de noapte bună?! Iar m-ai întors, iar ai schimbat vorba. Spune-mi măcar, mamă, ți-e bine acolo unde ești? Nu ți-e frig, nu ți-e întuneric?
– Când plângeți voi aici, jos, mi-e frig, fata mea, și întuneric. Când sunteți bucuroși, mi-e cald și soare, ca într-o vacanță la mare. Mai știi, Fănel era mic, nici măcar nu era la grădiniță când am fost prima dată la mare. Câteva zile a stat la mal și a privit marea cum se zbate la hotarul dintre pământ și apă și abia după aceea a îndrăznit să o calce. Nicio rugăminte, nicio promisiune, nimic nu l-a determinat să intre, până nu s-a simțit el pregătit. N-am fost nici eu pregătită când am plecat, dar acum mă uit la voi și mă simt împăcată.
– La tata ai fost?
– Dormea adânc, sforăia intens, cu telecomanda lângă el și cu televizorul aprins pe unul din nesuferitele alea de meciuri de box. Mi-a părut rău să-l trezesc. Să aveți grijă de el, mamă, că-i bătrân şi beteag şi nu mai poate nici el.
– Mai stai, mamă, nu pleca! Mai ține-mă de mână și mai învață-mă, că acum ascult. Acum o să țin minte. Acum nu te mai contrazic. Acum știu că tu ai avut mereu dreptate. Mai stai, mamă, nu pleca! Uite, îţi dau … ce să-ţi dau? Îţi dau struguri, mamă, tiraz alb din viţa din faţa casei. Îţi dau smochine, mamă, că anul ăsta smochinul din colţ a făcut atâtea smochine cât n-a mai văzut săracul tata niciodată. Îţi dau dulceaţă de zmeură, mamă, făcută de mine, cu fructele şi seminţele întregi. Am vrut să fac şi eu strecurată, aşa cum o făceai tu, limpede ca răsăritul văzut de sus, de pe munte. Ții minte? Ajungeam obosite gata, cu dorul de cules zmeură aproape pierit. Băieţii mei, însă, preferă să crănţăne seminţele dulci între dinţi. Mai stai, mamă, nu pleca! Mai cântă-mi ceva, orice!
– Ciobănaș cu trei sute de oi/ Când vii și treci cu turma pe la noi/ De-i vedea pe Cami, draga mea …
– Pe mândra, mamă, pe mândra, nu pe Cami. Iar m-ai dus cu vorba, iar m-ai aburit… nu pleca, mai stai!
– Nu plec, fata mamii, aici sunt! Aici voi fi mereu, trebuie doar să mă chemi. Nu plec!
Mama mea, Maria mea…
Citiți și Pentru toți cei care…
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cât de bine îmi era cu o zi înainte!
N-am copii și-s fericită. Care-i problema?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
