În Ajun de Dumnezeiască Înviere

1 May 2021

În  Ajun  de  Dumnezeiască  Înviere, împletite  arome  de  cozonac, pască și  drob  se  așază  temeinic la  taifas  acolo, sus,  deasupra  tuturor.  Plutesc  și  sporovăiesc  fiecare  după  firea  lui,  amețind  seara  în  iz  de  nucă prăjită,  de  brânză  dulce  cu stafide leneșe  și  de  gust  verde  usturoiat frământat în  măruntaie  de  miel  neprihănit.

E  bine,  e  liniște,  s-au topit  relele  și  toate  durerile  parcă  s-au  mai ostoit  oleacă în  așteptarea Luminii  sfinte.

Iar aducerile-aminte,  din  alte  sărbători  de  Înviere,  ți  se  învolburează  din  colbul vremii,  întocmai  ca  aromele  mai  sus  pomenite,  fuioare  de  drag  și  dor  pentru  cei  ce  nu  mai  sunt  cu  noi.

Pe  moșica  o  chema  Elena. Așa  i-am  zis  noi,  fratele meu  și cu  mine,  moșica  și  așa  i-a  rămas  numele.  Până și bătrânii  ei  vecini  de uliță,  care  o cunoșteau  drept  madam  Elena,  adoptaseră  apelativul.  În  mod surprinzător,  nu  se supărase.

Era  o  femeie  frumoasă,  aprigă  și  bătăioasă.  Dreaptă  ca  un  par,  neînduplecată  neam,  cuvântul  ei  era  lege  în  fața  lui  moșicu  Ion,  ofițer de  nu  știu  ce  grad  în  unitatea  de  pompieri  locală  și în  fața  a  jumătate  de  oraș.

Cealaltă jumătate  nu  o  cunoștea.

El  era  tăcut,  bondoc  și  foarte  cumsecade. Avea  tabieturi  molcome,  ca  și  el,  pe  care  moșica  i  le  respecta   cu  o  nebănuită  și  surprinzătoare  tandrețe.

Când  a  băgat  ea de  seamă  că  timpul  trece și  barza  nu  are de  gând  să  vină  pe  la  poarta  ei,  n-a mai  stat pe  gânduri.  A  înfiat  degrabă  o  fetiță bucălată  și  cârlionțată,  pe  nume  Lenuța,  evident, pe  care  a  crescut-o  cu  drag,  e  adevărat,  dar  strict,  fără  compromisuri,  cu  destinul  trasat  clar,  încă  din  prima  zi  în  care  poposise  în  curtea de  pe strada Liliacului,  nr.  9.

Lenuța  era  mai  mare  cu  vreo  trei  ani  decât  mine,  dar  ne  înțelegeam  de  minune.  Nu  stăteau  departe de  noi,  doar  vreo  trei  străzi  mai  încolo,  în  cartierul  cu  case,  acolo  unde  blocurile rămâneau  în  urmă,  cedând  locul curților  invadate  de  flori,  de  zarzări și  de  petece  răzlețe  de  viță-de-vie.

Rămâneam  deseori  peste  noapte,  doar  noi  două  în  odaia  bună,  mirosind  a  gutui  și  naftalină,  printre  bibelouri  cu dansatoare  în  rochițe  roșii  și  pahare  de  cristal.  Vorbeam  în  șoaptă  mai  mult de  jumătate  de  noapte,  atente  la  orice  scârțâit  de  dușumea  sau  la  orice  geamăt  de  arc,  ce  ne-ar  fi  putut  da  de  veste că  moșica  este  pe  aproape.  Secrete  de-ale  fetelor,  pe  care  nu  cutezam nici să le  gândim  în  preajma  ei,  darămite  să le mai  și  rostim.

Obișnuită  să  spun  tot  ceea  ce-mi  trecea  prin  cap,  să  glumesc  despre  orice subiect și  cu  oricine,  neavând  secrete  sau  temeri  față  de  mama,  acolo,  lângă  Lenuța,  am aflat prima  dată că  oamenii  sunt  diferiți  și  am  învățat să  respect părerile  celorlalți, indiferent  dacă  eram  sau  nu  de  acord  cu  ele.  Și  pentru  asta  i-am  fost  recunoscătoare  toată  viața!

Nu  era  o scorpie, nici  vorbă!  Ne împlinea  toate  voile,  ne  gătea  toate  bunătățile,  ne  spunea  povești nemaiauzite  și  nu  se supăra niciodată  dacă  stricai  sau  spărgeai  ceva. Doar  că  în  viziunea  ei,  fetele  trebuiau  doar  să învețe,  să  ajungă  doctorițe  și  să moară  de  bătrânețe, hăt, pe la  o sută de  ani,  fără parfum  de  băiat  prin  preajmă. Niciodată!

Acolo,  sub  umbrarul  din  viță-de-vie,  de  Paști,  mâncam  cozonac  cu  rahat  înmuiat  în  vin  alb.  Cel  mai bun  desert  din  viața mea!  Ciocneam  ouă  încondeiate, le  mâncam  cuminți,  abia  atingând  solnița  de  porțelan,  ca să nu le sărăm  prea  tare  și,  după  ce  terminam, ne  primeam  răsplata.

Cozonac  înmuiat  în  vin, unul  mai  dulce  ca  celălalt,  cu  obrajii  flacără  de bucurie  și  de  vinovăție,  pentru că,  de,  nu  se  cădea  ca  fetele  să  consume  alcool.  Așa  spunea  moșica,  complice cu  noi,  iar  eu  o  credeam  din  tot sufletul,  cucerită  pe  vecie de  gustul  divin.

Aseară, pe când  admiram  cozonacii  dolofani  trudiți  de soacra  mea, că eu  habar  n-am să-i  meșteresc  și  doar  nu  era  să-și  lase  ea  nora  fără  delicii  de Paști,  papilele mele gustative  s-au  delectat  din  plin  cu  aduceri-aminte, iar  mintea  mea  scormonitoare  a  făcut instantaneu  inventarul  rafturilor  din  cămară,  în  speranța  dibuirii  vreunei  butelci  de  vin  alb.

Și  uite-așa,  în  timp  ce  savuram  promisiuni  dulci  îmbăiate în  alcool,  mi-a  apărut  în  fața  ochilor adevărata  întâmplare  despre care  voiam  să  vă  povestesc.

Nuntă  mare  peste  drum  de  casa  lui  moșica.  Cu  alai,  cu  flori parfumate  prinse  de  rever,  cu  prieteni  de-ai  miresei,  studenți  pe  la  Craiova,  cu  Lenuța  domnișoară  de  onoare  și  cu  mine  invitata ei.  Cum altfel,  că  noi  două  eram  la pachet,  se  știa  asta  și  pe  ulița  vecină,  nu  numai  pe  cea  de  domiciliu.

Seara,  joc  și  voie  bună,  chiuituri  și  ocheade  aruncate  de studentul  ăla  focos, cu  pantaloni  de  velur,  ultima  modă pe  atunci, în  direcția mea.  Eu, îngeraș!  Lipită  de  moșica,  printre  bătrâne  și  copii  de  grădiniță,  nu  îndrăzneam  nici  să dau din  picior  în  ritmul  muzicii,  deși  mă consideram  o  adevărată  domnișoară,  abia  trecută  în  clasa  a  noua  de  liceu,  ce  mai,  puteam  zburda  după  voia  inimii.  Înțelegerea  fusese  clară:  nu  te  miști  de  lângă  mine,  dacă  vrei  la  nuntă!

Și  nu  mă  mișcam!

O melodie  lentă,  două, trei  …  studentul cu  ochi  alunecoși  s-a  înclinat  în  fața  mea  și  m-a  invitat  la  dans. M-am  uitat  la  moșica,  ea  s-a  uitat  la  mine  și  a  încuviințat  cu  gura  pungă.

Am  dansat,  mai  bine  zis am  plutit  de  fericire  și, la  sfârșit,  m-am  așezat  smerită  la  locul  meu.  Încă o melodie  lentă,  a doua  melodie,  a  treia … hopaaa,  iar  m-a invitat  la  dans.  Și iar  m-a lăsat,  și  iar  am fost  fericită. Și  când  credeam  că  asta  a fost  tot, s-a pornit o  sârbă oltenească,  ca  la noi  acasă.  Bineînțeles  că  nu  ești  domnișoară  olteancă  adevărată dacă  nu  te  prinzi în  sârbă și  nu ții  pasul,  așa  că liber la  joc!

Doar că  lăutarii  aveau  alte  planuri  și,  pe  la  mijlocul  melodiei,  au  anunțat  Perinița.  Mireasa  l-a  scos  pe batistă  pe  studentul  cu  pricina,  iar  el,  inconștientul,  a  așternut  batista  în  fața  mea.  Cum  era,  Doamne, să  întrerup  eu  jocul? Mă  râdeau  și  curcile,  nu  alta!

Și, pe când  studentul cel  frumos  se  apleca  spre  mine,  iar  eu  zburam deja  pe aripi  roz  de  fluturi  gingași, deodată,  timpul  s-a oprit  în loc.

Cu  o  mină  furioasă, moșica  s-a  repezit, m-a prins  de o  aripă  de-aia  suprarealistă,  a  înhățat-o și  pe  nevinovata  Lenuța  și  ne-a  târât  în  casă,  ne-a poruncit  să nu  mișcăm,  a  încuiat  ușa și  s-a întors  liniștită  la  nuntă. Doar  avea  obligație,  ce  era  să  facă biata femeie!

Pe cuvânt  că nu vă mint!

Am rămas  împietrite,  moarte  de  ciudă și de rușine, urmărind  de  după perdele cum studentul meu, de-acum  intangibil, îndesa cu năduf o sticlă goală de bere în cutia poștală de la poartă.

Ciudat  cum  am ajuns de  la  soacră-mea, la iubirea  mea neîmplinită din  clasa  a  noua de  liceu și  la  feliile de  cozonac  muiate  în  vin  alb.

Dar  nu-mi pare  rău!

Este  și  asta  tot  un  fel  de  înviere: oamenii  dragi  plecați  de  mult  timp din  viața noastră, nu  s-au  pierdut. Trăiesc  din  nou  în  amintirile  noastre,  în  duioșia  cu  care  îi  evocăm,  în  înțelepciunea  pe  care  am căpătat-o  datorită  lor,  în  recunoașterea modelului  și a  impactului  avut,  indiferent  de  situația  respectivă. Pentru  că  avem de  învățat  câte  ceva  din  orice  nimic.  Din  orice  gest,  oricât  de  neînsemnat  sau  de  răuvoitor  ni  s-a părut  atunci. Iar amintirea  lor,  departe  de  durerea  firească,  rămâne  leac pentru  tulburare  și  tristețe.

Odihnește-te  în pace,  moșică!

Somn ușor  și  liniștit  să  ai  acolo  unde ești,  iar  eu  aici,  uite,  depăn  amintiri  și  mă pregătesc de  Dumnezeiasca  Înviere!

Cu o  felie  de  cozonac  și  un pahar  de  vin  roșu, că alb am  uitat  să  cumpăr!

Hristos a  Înviat!

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iana: o poveste

Acum să te văd, fată, pe asta cum o mai rezolvi?

Pentru cele care judecă amantele

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro