Mamăăăăăăă! Care dintre ele sunt eu? Că nu mai știu!

Țigările! M-am lăsat de fumat! Aleleiiiiiiii, ce doare! Doaaare! Întelegi? Nu mai poooot! Cum ce mă doare? Că nu mă recunosc! Nu mai știu cine sunt!

Cea de dinainte – care fuma, fuuuumaaaa, de le mânca, nu alta, sau cea de acum –  care nu mai fumează, dar e o altă eu. Uuuuuuf, spune-mi, mamă, care sunt eu? Că nu mă pot obișnui cu gândul că nu știu care din ele sunt!

Înainte: calmă, calculată, zâmbitoare, dispusă să asculte doleanțele tuturor fără să strângă din dinți, organizată, veselă, cu trezire la ora fixă fără strâmbături, comentarii, înjurături, trântit, izbit, bodogănit si alte alea…

După lăsatul de fumat…

Viața fără țigară a debutat din propria-mi voință, maaaaaaare voință, cât China de mare, dintr-o ambiție de a-mi demonstra mie că pot. Pentru că eu pot orice-mi propun, mi-am zis. Și am putut. Dar dacă aș fi știut „ce chin, ce dor, ce jale” urmează… hmmmm, acum mă îndoiesc că aș mai fi luat o asemenea hotărâre sau că aș mai fi vrut să-mi arăt mie ce tare sunt!

Daaaaaa, sunt taaare, mamă! M-am specializat în multe direcții: bodogăneli la tot pasul, înjuraturi de a căror existența nu știam, comentarii la orice, rictusuri, răspunsuri repezite cu „fac ce vreau, când și cum vreau, lasă-mă-n pace” etc., nervi din senin și din nimic, știi cum e când nimic nu-ți place? Tu nu știi, nu știam nici eu, dar am aflat așa de repede…

E nașpa rău să te evite colegii, pe motiv (cinstit și de înțeles, de altfel) că nu știu nici ei în ce ape te scalzi azi…

E și mai nașpa să vii acasă și cățelul, în loc să țopăie fericit să-l iei în brațe, scoate doar boticul și juma’ de ochi de după ușă, încercând și el să simtă dacă e loc de țopăit sau ba… Nașpa rău.

Mi-e milă de ei, de toți cei din jurul meu, da’ nu mă pot controla. Mi-e milă și de mine, mamă. Da’ nu mă las. Merg înainte. Fără țigări. La psiholog am fost, mi-a dat o sacoșă de pilule, calmante zice, că cică am niște stări de anxietate și atacuri de panică în urma „sevrajului nicotinic”. Fi-i-ar și fi-mi-ar sevrajul si atacurile de cap! Și niște sfaturi mi-a dat, da’ sfaturi îmi dau și eu, mereu… Pilulele? Nuuu, nu le iau, stai liniștită. Dau dependență  și eu abia ce-am scăpat de una. M-aș apuca de niște alcool, da’ cică și ăsta dă dependență, deci nu!

Șiiii… cireașa de pe tort! Frigiderul! A devenit centrul universului meu. De care „centru”, nu mă apropii decât foarte rar, tot pentru că pot. Tot ca să-mi arat că eu pot!! Așa îmi spun mereu. Că pot! Ca să îmi intre bine în cap! Îmi strig în minte, mie, că pot! Îl iubesc și îl urăsc în același timp. Cum pe cine?? De frigider zic! De aceea, pentru binele lui, am decretat: vacanță frigiderului! Ca să nu-l stric/sparg! L-am scos din priză. E liber. Și gol… gol ca mâinile mele cu care caut țigările și prin somn, gol ca mintea mea care nu mai știe cine sunt. Nu, nu-s nebună, dacă asta te întrebi. Va trece.

Cum arată o zi din viața celei care sunt acum? Păi, stai că-ți spun.

Dimineața: soneria telefonului, cea mai calmă, cea mai liniștitoare, cea mai plăcută urechilor și minții și sufletului meu, cea mai cea pe care am găsit-o a devenit un coșmar. Înainte de „lăsat”, mă făcea să zâmbesc în fiecare dimineață. Acum, aceeași melodie îmi dă frisoane! Drept pentru care, o opresc rapid și bag izbit sub pernă telefonul. La ce sa mă ridic din pat, îmi spun cu ciudă: cafeaua nu mai are același gust, aromă, atracție. Deci pot sări peste ea. Așa că pot să mai stau în pat. Poate visez că fumez. Plecarea la birou e o lehamite totală, îmi lipsește cumplit „bârfa” de dimineață cu colegii, glumele, râsetele, poveștile de dinainte de începerea programului… acolo nu mai e loc pentru nefumători că hachițe cum sunt eu. Și ei erau gașca mea…

Toată ziua trece cumva târâit. Fără pauze de fumat. Serile. Serile nu mai au farmec. Dacă sunt norocoasă și într-o zi bună, mă întâlnesc cu prietenele, timpul mi-l umplu cumva, dar nu și mâinile care caută și caută ca zăpacitele ceva ce prietenele mele au, că-s fumătoare… ele sunt, nu eu!

Dacă sunt mai puțin norocoasă, mă închid în casă, ca să nu fiu nevoită să zbier „păzea, că-s aici!” și deretic prin toată casa ca apucata! Apoi zac ca leșinată…

Nuuuu… stai liniștită, nu mă întorc la țigări (așa vreau să cred), mi-a zis tot psihologul (pe care l-am întrebat), că chiar dacă le-aș primi iar în viața mea, nu s-ar schimba nimic, că trebuie doar să aștept, că trece… Când?  Aș fi vrut să-l întreb, dar mi-a înțepenit întrebarea între dinți, pentru că mi-a fost frică de răspuns… Și știu că și tu, ani de zile, te-ai rugat de mine să nu mai fumez (în loc să-mi fi dat vreo câteva peste ochi când m-am apucat).

Dar vreau totuși să te întreb, că tu mă cunoști cel mai bine, asta sunt eu, nevricoasa de acum? Sau prima, aia veselă și plină de viață care-și spunea mereu: o mie de vieți de-aș avea, în fiecare dintre ele tot bucuria aș căuta-o!

 Zi-mi, mamă, care sunt eu, că altfel căpiez de tot!

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.