Când uitarea nu e renunțare, ci risipă de timp

Liliana Widocks

13 August 2017

lila 1Nu fusese decât un accident. Atât îmi mai aduceam aminte. Eram țintuită la pat, un braț logodit cu perfuzii. Mi-am mișcat instinctiv picioarele și celălalt braț. Toată lumea era prezentă la petrecere. Am răsuflat greu, să scap de teama ce mi se așezase pe piept, ca o mâță neagră. Un zâmbet în halat alb a apărut de după niște perdele. În timp ce îmi verifica parametrii de funcționare, mi-a șoptit conspirativ că voi fi mutată la ortopedie. Pentru a doua oară am tras pătura de pe picioare și am început să mă pipăi, respirând pe fugă.

– Toate oasele sunt la locul lor. Sunt prea multe urgențe și nu prea mai avem locuri disponibile în spital. Toți bolnavii ușor transportabili și fără complicații sunt redistribuiți. Sunteți bine. Pe cuvânt! Dacă rezultatele de laborator se întorc satisfăcător, vă externăm. Până atunci, mai bine vă odihniți, la ortopedie aveți mai multă liniște.

Nici nu a apucat să mă pună pe gânduri, că un alt zâmbet s-a apucat de treabă. Unul masculin, sigur pe el. Mi-au strâns toate lucrurile, cineva îmi adusese schimburi de acasă, și cu punga de perfuzie pe umăr am pornit în aventura lifturilor, într-un pat pe rotile, într-un spital obosit și greu încercat.

bal doamne

Era un salon cu doar patru paturi, și celelalte trei fiind ocupate. Le vedeai că sunt doamne. Coafate meticulos, manichiurate, accent curat, elegant, nealterat de anii bolilor duse pe picioare. Ca într-un film cu Stan și Bran, una avea mâna în ghips, una un picior și a treia venise cu șoldul fisurat. Toate trei imobilizate la pat, arătări cehoviene, ca trei surori. Păr alb, parcă abia dat jos de pe bigudiuri, cămăși de noapte din pânză răcoroasă, cu floare puțină și tiv de dantelă, ținându-le strâns de încheietura mâinii. Miroseau a lăcrămioare și a pudră pentru copii. Li s-au bucurat ochii când m-au văzut. Au glumit pe seama pijamalei mele cu pisicuțe și abia apoi m-au primit în jocul lor. Ne-am potolit curiozitatea cu mici amănunte de familie, cu durerile care ne țineau pe loc, urmate de tăceri împăcate și alte zâmbete, cu ecou. Apoi o voce subțiată a început să depene ghemul până în sălile de bal de altădată. Bărbați eleganți, cu umbre de mustață pe buzele pline, pălării de fetru, ascunzând mirări de sprâncene, lăsate la garderob, ca un punct de plecare, pantofi de lac și mâini ascunzând neliniștea în buzunar. Eram acolo, dansând foxtrot, sub asediul nemilos al efortului, când luminile s-au aprins și povestea m-a dat pe ușă afară. În locul ei s-au cățărat vaiete pe tăcere, asistentele s-au întors să ne cheme înapoi din trecut. Când suspinelor li s-a găsit alinare, întrebările s-au întors. Naive, de la început: „Cine eram? De unde? Ce m-a adus?”. Frumoasele mele erau ținute cu forța în iad. Un iad gol, căci ce poate fi mai rău decât locul unde sufletul e ținut fără hrană, în nimic? Un singur gardian, unul care se scaldă în timp – Alzheimer.

Ajungeam mereu și mereu în sala de dans, în căutarea pașilor cunoscuți, uitând uneori de drumul spre viitor. Păstram imaginile care păreau să le facă să vibreze, alcătuind un colaj care să se înfășoare pe durerea prezentului. La un moment dat, m-am ridicat din pat, să-mi dezmorțesc picioarele și au început să se roage de mine să încropesc un dans, aveau nevoie de el să se poată întoarce de departe. Am luat stativul în brațe, pe umăr, din pungă îmi zâmbea lichidul binefăcător când, la un pas greșit, mi s-a smuls branula din braț. Sângele a țâșnit curios, în libertate. Niciodată nu știusem să ademenesc prea multă eleganță în dans. Mi-am ștrangulat până la durere brațul, ca să limitez pierderea de vieți de hemoglobină, în timp ce asistentele, alertate de țipetele doamnelor, au semnat tratatul de pace, aducând situația sub control. Le crezusem încărcate de sperietură, dar fețele mă luminau cu zâmbete, din nou, coșmarurile erau și ele ridiculizate și ordinar de trecătoare.

Spre seară și-a făcut apariția și doctorașul, așa cum îl numeau, vădit îngrijorat. Al lor era mai matur, învățat să asculte, copt de răbdare, le găsea în toate vaietele un sens. I-au cerut doctorașului să mă prindă de mijloc, să mă facă să uit. Îngânau un ritm de dans si muzica ne prinsese de mâini și nici noi nu știam să-i dăm drumul. Ducând conspirativ palmele la gură, i-au dat de știre doctorașului că încercasem să-mi tai venele, pentru el, că viața devenise dintr-o dată fragilă. Rătăciți în poveste, ne-am privit lung, în ochii lui licărind o întrebare. Ne molipsisem de timpul lipsit de vlagă al bătrânelor. Doctorașul a încheiat dansul cu o reverență, promițând să mă aibă în grijă. M-a așezat pe pat, atent să nu mai fug de perfuzii și la plecare mi-a lăsat o mângâiere pe obraz. Nici nu am clipit când prietenele mele m-au întrebat cine e și de ce evitase să se lase prezentat. Între noi și uitare își uitase parfumul doar Anna. Karenina.

Pe Liliana o găsiţi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Vedere din Polonia

Te aștept. Oricând

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
850 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro