O prietenă a visat în urmă cu două zile că azi ar fi ziua mea. „Am visat că era ziua ta şi că nu aveam bani si am primit de la un magazin tort, prăjituri, tuică şi o carte. Nu-mi amintesc titlul, dar ţi-am scris pe ea de ziua ta şi data. Știi care? 16 decembrie 2016”.
Anul trecut, pe 16 decembrie, eram într-o sală de operaţie. Îmi amintesc cu fiori reci dimineaţa aceea. Totul era rece şi tremuram. Ştiu că am trecut prin multe săli până în cea de operaţie şi nu puteam opri din tremurat. În blocul operator erau o mulţime de rezidenţi, toţi cu măştile pe faţă şi momentul în care mi-au spus să mă dezbrac mi s-a părut cel mai umilitor din întreaga mea viaţă. E un sentiment îngrozitor când te întinzi pe masa aceea şi nu ştii ce va mai fi de atunci încolo. Te simţi ca o marfă, îi vezi pe cei din jur care îşi văd fiecare de treaba lui, Pentru ei eşti un caz, al doilea, al treilea, din şirul lung al zilei respective. Ştiu doar că priveam tavanul sălii şi că nu găseam cuvinte nici măcar să mă rog, mintea îmi era goală şi aveam senzaţia că uitaseră de mine. Îmi amintesc însă exact momentul în care rezidentul care se ocupa de cazul meu şi pe care îl văzusem cu o zi înainte câteva minute s-a apropiat şi mi-a arătat o fotografie din telefonul lui. Luminile de Crăciun de la Sibiu, mi-a zis. Sau poate de la Braşov, nu mai ştiu. Şi l-am simţit zâmbind sub mască. Mi-a spus-o de parcă eram prieteni. Şi atunci mi-am spus că o să fie bine, că toţi oamenii aceia veseli, pentru că da, erau nişte medici veseli şi tineri, care ascultau Phil Collins, aşteptându-l pe profesor, erau acolo pentru mine şi că ştiu ei ce au de făcut. Mai târziu când am revenit acasă, medicul de familie mi-a spus: „Doamnă, puteţi spune că v-aţi născut a doua oară! Aţi scăpat foarte uşor şi nu aţi avut nevoie de tratament”.
Ce am învăţat anul acesta? Că sunt puternică, mult mai puternică decât aş fi crezut vreodată. Am o cicatrice de 18 centimetri care îmi aduce aminte de asta şi pe care o port cu mândrie. Că pot face lucruri pe care altădată nu mi le-aş fi imaginat. Că am lângă mine oameni care vor fi mereu acolo, necondiţionat, dar şi că alţii pot decide în astfel de momente să aleagă calea mai uşoară. Că nu mă mai impresionează foarte multe lucruri şi că nu mi-e ruşine să o arăt. Am învăţat că atât de multe lucruri pentru care luptam chiar nu contează, dar şi să mă bucur de o mulţime altele, mult mai simple. Am învăţat să am curaj să spun, să fac ce îmi doresc, să strig şi să lupt, am învăţat să nu mai am frici şi temeri. Am învăţat că mai e vorba şi de mine şi nu de a face ce contează pentru cei din jur. Gândind acum retrospectiv, am făcut totul involuntar şi probabil nu aş fi reuşit dacă mi-aş fi impus, dar am făcut ce mi-a venit. Fără să stau pe gânduri. Şi, ştii ceva? E primul an din ultimii 30 din care nu regret nimic. După care să nu mă întreb de ce am făcut sau nu ceva şi cum ar fi fost dacă aş fi făcut altfel.
La o lună după operaţie, am făcut o listă cu 10 lucruri pe care doream să le fac anul acesta. Lucruri simple care niciodată nu au fost pe lista mea de priorităţi. De care am şi uitat, până de curând, când am regăsit lista. Care începea aşa: Să râd. Mult. Mai erau, în ordine: să uit, să uit ce nu era nevoie să îmi amintesc, să iubesc, să îmi cumpăr pantofii aceia stiletto roşii, să îi spun că îl iubesc, pentru că nu i-am spus-o niciodată, să dansez, să scriu, să fiu adolescentă pentru o zi, să învăţ să mă preţuiesc, pentru că uitasem de mult să o fac, şi să îmi fac un tatuaj. Am făcut şapte. Mi-au mai rămas pantofii roşii, în care o să dansez şi în care picioarele îmi vor arăta senzaţional, pentru că, am uitat să îţi spun, am nişte picioare mişto, şi o zi trăită ca în liceu, în care să mă plimb de mână şi să mă sărut pe bancă în parc. Dar mi-au mai rămas 15 zile ca să le rezolv şi pe astea.
Şi uite, ca să îmi confirme cineva de acolo, de sus, că aşa e, acum a început ultima piesă a lui Robbie Williams care îmi spune „I am powerful, I am beautiful, I am free, I love my life, I am magical”. Nu puteam încheia mai bine! Ştiu că de acum pot face orice!
Aşa că, La mulţi ani mie, la primul an din restul vieţii mele!
Guest posy by Daniela Decean
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Unei femei imaginare și dorite
Post-sapiens: omul care începe să se re-proiecteze
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
