Habar nu am ce am făcut acum o săptămână, de exemplu, dar îmi amintesc perfect o zi de primăvară de acum 23 de ani. Îmi plăcea de un băiat pentru prima dată şi simţeam fluturaşi în stomac de fiecare dată când îl vedeam. Eram cu prietena mea cea mai bună şi mama ne trimisese după pâine. Alergam ca nebunele şi cântam „crina, crina o frumoasă fată”, soarele era atât de prietenos, iar păsărelele cântau odată cu noi. Totul se trezise la viaţă în ziua aceea în care eu descoperisem pentru prima dată esenţa vieţii: dragostea. Îmi amintesc exact cât de verde era totul, îmi amintesc cât de bine mă simţeam pe dinăuntru, iar dacă închid ochii, pot să simt exact cum soarele îmi încălzea obrajii în timp ce alergam pe stradă şi cântam. Îmi amintesc exact senzaţia de fericire pe care o simţeam.
Habar nu am ce s-a întâmplat acum două săptămâni, dar îmi amintesc perfect toate Crăciunurile din copilărie. Aveam vreo şase ani şi mă întorceam cu tata de la bunici. Era noapte şi toată lumea dormea în Bucureşti, dar din fiecare apartament se vedeau luminiţele pomului de Crăciun. Îmi amintesc exact emoţia pe care o simţeam la gândul că voi ajunge acasă şi voi putea să stau ore întregi în faţa pomului meu, urmărind dansul nesfârşit al culorilor care porneau, se opreau şi se schimbau. Îmi amintesc nerăbdarea de a descoperi ce mi-a adus Moş Crăciun şi de a simţi gustul prăjiturilor făcute de mama. Îmi amintesc exact starea de calm, de linişte, de pace şi de siguranţă pe care o aveam în timp ce luminiţele din zecile de apartamente îmi luminau faţa prin geamurile maşinii.
Nu pot să spun exact ce am făcut ieri la o anumită oră, dar pot să spun exact momentul în care bunicul meu ne-a părăsit. Pot să simt frica pe care am simţit-o atunci când strigătul mamei m-a trezit din somn şi, instinctiv, ştiam ce s-a întâmplat. Pot să simt iar groaza pe care am simţit-o când preotul a rostit cuvintele „e timpul să vă luaţi ultimul rămas bun”. Pot să simt neputinţa pe care am simţit-o atunci când urmăream coşciugul dispărând în pământ şi eu nu puteam să fac nimic să opresc asta. Pot să simt teroarea gândului că nu-l voi mai vedea niciodată, nu-i voi mai auzi vocea niciodată, nu-i voi mai simţi braţele în jurul meu niciodată. Pot să simt gustul panicii când am realizat că nu mă voi mai simţi în siguranţă niciodată.
Nu ştiu exact ce s-a întâmplat azi la primele ore ale dimineţii, dar de fiecare dată când simt soarele pe faţă îmi amintesc exact cum odată o fetiţă alerga şi cânta şi era îndrăgostită. De fiecare dată când văd luminiţe clipind la geamul unui apartament, îmi amintesc exact cum într-o noapte de Crăciun o fetiţă se simţea nerăbdătoare să ajungă acasă şi să descopere cadourile de la Moş şi de fiecare dată când clopotele unei biserici îmi invadează liniştea, îmi amintec exact durerea şi frica pe care le-am simţit atunci când mi-am sărutat pentru ultima dată bunicul.
Eu nu îmi amintesc locuri, persoane şi întâmplări, eu îmi amintesc emoţii.
Guest post by Claudia Anton
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
