Seara, la un restaurant, pe terasă. Muzica lină, un pianist legat la ochi. Vinul… obligatoriu roșu și plin de promisiuni. Dar ei… ședeau de o parte și de alta a mesei. Nu se țineau de mână. Nu se certau, nici nu se-nțelegeau. Doar se priveau. Ea… păr lung și-ntunecat, frumoasă ca o cireașă coaptă, care se dă greu desprinsă din pom. El… dornic. De înțelegere și-atât.
El:
-De ce n-ai venit ieri?
Ea:
-Mi-ar plăcea să locuiesc pe o insulă. Pustie și verde. Să am marea la îndemână. Să o chem când vreau, iar ea să-mi răspundă .
Nu zâmbea, părea că vorbește serios, meditând, cu privirea când la paharul cu vin, când la el. Insista, totuși, pe pahar.
-Spune. De ce?
Era ciudată. Dar într-un mod plăcut. Nici prea mult cât să depășească limitele normalității, nici prea puțin cât să n-o iei în seamă. Era ciudată și atât.
Ea zâmbi ușor și continuă:
-Să-mi dea ce îmi doresc, să mă găsească oriunde-aș fi, să mă ia de mână și să mă scalde… în ape reci, să mă trezească.
El oftă imperceptibil. Era răpitoare în seara aceea. În restul zilelor, era doar dezirabilă. Și ea știa. Și mai știa că și el știa. Toată lumea știa și nu înțelegea. Căci el… era o bestie. Într-un sens acceptat. De aceea putea intra într-un restaurant nestingherit, neînsoțit sau nu, mai ales la lăsarea nopții. Avea, totuși, ochi omenești. Expresivi și adânci. Era o bestie cu trăsături frumoase. Și degete lungi, făcute să cuprindă și să soarbă… paharul cu vin. Și nu numai.
-Ți-am dat tot ce-ai dorit. De când ne-am întâlnit. Mi-ai apărut în cale și m-ai lăsat să te învălui. Chiar dacă sunt o bestie, tu ai acceptat. Ți-am obosit plăcerea, te-am ajutat să urci unde doreai, dar n-ai mai vrut să cobori.
Ea tăcuse. Încercase să-i susțină privirea, chiar reușise zece secunde. Dar o plecase iar. Încărcată de amintirea momentului. Da, o urcase, dar ei îi plăcuse atât de mult acolo sus, că nu voia să mai coboare. Și, chiar dacă ar fi vrut, i-ar fi fost rușine să recunoască. Cumva, între timp, căpătase frică de înălțimi.
-Recunoaște, iubita mea. Spune tot.
Vorbele lui o învăluiră plăcut. Putea să recunoască. El avea o putere hipnotică asupra ei și ea se lăsa cuprinsă. „Iubita mea”… hm, era prima dată când îi spunea așa. Ei nu-i plăceau alinturile. Dar acesta nu era alint. Era dor, era plutire. Era vin roșu.
-Să spun tot? Vreau să-ntind mâna și s-o umplu. Poți? Vreau să beau vin și să nu plutesc apoi. Poți? Vreau să-mi dai soare, nu doar nori. Vreau să nu mai fi o bestie. Poți? Spune, poți?
Utimele cuvinte le rostise strigat. Ochii lui plutiră în durere și ea bău satisfacută o gură îndestulată de vin. Voia să-l doară. Merita zilele ei de așteptare, se întâmplase în trecut ca soarele să ardă prea tare și el să nu vină, după cum promisese. Bestiile au alergie la soare. Și la ziuă. Și la femei frumoase cu păr întunecat. Dar ea îl lecuise. Iar el era în convalescență și avea nevoie de ajutor. Nu voia sa i-l dea. Se întâmplase, tot în trecut, să-ntindă mâna în pat și să-l găsească pustiu. După ce fusese plin și cald.
-Te-ai murdărit de ani și de ispite. Ai venit aici, în lumea noastră, ca să te pierzi și m-ai găsit pe mine. Eram oarbă, când ai venit. Oarbă de nesupunere și corvezi ale vieții. Tu m-ai făcut să văd din nou. Dar nu-ți sunt recunoscătoare. Acum văd prea mult. Și mă dor ochii. Vreau prea mult. Și-am început să refulez.
Reușise în timpul de când o cunoscuse, să fie mai bestie decât el. De ce sălășluia în ființa aceasta minunată o inimă atât de crudă? De ce îl păcălea cu atâta suferință? De ce se lăsa copleșit de ea?
Pentru că în ea, se strânseseră toate „ele”-le. Cumva, în ființa aceasta măruntă, care-și sorbea tacticos vinul și-și așeza cu delicatețe faldurile rochiei argintii pe genunchii descoperiți, în ființa aceasta cu pielea curată, care-l trimitea cu gândul la crinul alb înflorit în ianuarie… aici se îngrămădiseră toate viciile lor, toată cruzimea și setea de răzbunare a femeii, și, spre nefericirea lui și-a altora… toată feminitatea și puterea de seducție a pepenelui roșu și dulce, pe care nu-ți dorești decât să-l strivești între buze, să-l muști încrâncenat, să-l sorbi fără scăpare. El voia să o ierte, dar nu putea. Ea voia să fie coborâtă, dar nu se îndura.
Era obosită și plutea. Voia înapoi, acasă.
-Mâine e ziua ta. Ce-ți dorești?
Ea oftă. Schimbase subiectul și-l lăsă schimbat.
-Orice. Mâine seară, după asfințit… să doară și să mă vindece. Atât. Poți?
Întrebarea căzu stingherită în gol. Era retorică. Priviră amândoi pe geam, la noaptea neagră de afară. Văzură reflectate umbrele siluetelor lor, îmbrățișate pe vecie. Iar când ieșiră, lăsându-se pradă întunericului, se străduiră să nu calce pe ele, căci îi urmau și le sugerau calea pe care trebuia să o apuce. Ele știau doar drumul „dus”. Și-atât.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Din câte parfumuri ar fi bine să aibă o femeie, unul ar trebui să fie Capelli d’Oro (Linari)
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Rochii elegante, rochii de vară și rochii de mireasa: tendințele care definesc moda feminină în 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
