Iau cartea pe care mi-ai dăruit-o ultima oară, sting lumina și mă îndrept spre pat… Izbucnesc într-un râs isteric și-i înjur pe ăștia de la radio că dau o porcărie de piesă de teatru antic…
Asta ai reușit să faci din mine: o rătăcită, o femeie aproape de nerecunoscut pentru ea însăși. Știu că n-a trecut greul, că-mi poți rezerva surprize urâte. La fel de bine știu însă că nu mă mai întorc. Oricâtă compasiune aș simți pentru tine, pentru că ți-am distrus tihna câștigată cu greu în ani de singurătate. Nu vreau să mai știu altceva despre tine, îmi ajung intuițiile, îmi ajung durerile concrete pe care le-am întors pe toate părțile.
Mă vindec. E puțin spus dureros. Îmi amintesc brusc de povestea unui medic care a fost nevoit să se opereze singur, undeva în Africa, în timpul războiului. Asta înseamnă în unele cazuri salvarea. Să te operezi singur/singură, să cauți în măruntaiele tale, în adâncul tău, încercând să ignori durerea, ceea ce-ți cauzează o durere și mai mare: răul, iubirea ca un avorton, ceva ce-n ființa ta ar fi trebuit să rodească, dar acum amenință să te transforme și pe tine în cadavru…
Vine apoi sentimentul acela contradictoriu: nu te simți în stare să renunți, te agăți de speranța speranței că mai poate fi resuscitat și-n același timp te urăști când respiri ușurată că a ieșit din tine.
Te-ai operat însă fără anestezie. Ai rămas lucidă. Asta înseamnă că n-o să uiți nimic. Niciodată. Nici dac-o să faci Alzheimer.
Guest post by Niko
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
