Când am auzit prima dată pe cineva spunând cuvântul ăsta am luat foc. Am dat frâu liber vorbei birjărești și tot nu mi se părea că vorbesc urât, într-atât de îngrozitor de insultător, de vulgar mi se părea ce spusese un… românaș care nu părea să-mi înțeleagă furia. Ce atâta tevatură pentru că în loc de România spui Românica? Nu asta e dimensiunea reală a acestui căcat de țară?
Poftim?!? De ce e țara de, pardon, căcat? Țara e o bucată de pământ mai mare sau mai mică, unde te-ai născut cu toate bucuriile și amarurile neamului tău în sânge. Și cu datoria nescrisă să sfințești locul. Or, tu alegi să-l spurci și apoi s-o mai și terfelești. România a fost și cât un timbru pe hartă și în ruptul capului nu cred că cineva ar fi îndrăznit să vorbească despre ea cu atâta dispreț! Vai de România, dacă ar mai trebui cândva apărată…
Iar când am citit într-una dintre zilele de doliu național articolul lui Radu Paraschivescu, m-au uns la suflet vorbele lui: “În ce mă priveşte, cuvântul cel mai pornografic din limba română este „Românica“. (…) un pornoşag întristător şi jalnic. Cine spune „Românica“ în loc de „România“, cu sau fără unsuroşenia complice a surâsului, e mult sub cea mai vulgară actriţă XXX.”
***
O completare, spre o mai bună înțelegere.
În 1999, Rodica Zafiu scria în România Literară despre “rezonanța neplăcută”, principalul dezavantaj al cuvîntului Românica, ceea ce îl face să sune ridicol este, evident, posibilitatea de confuzie cu un diminutiv.
(…)
Cuvîntul derivat care rezultă din această confuzie – românìcă – există deja, ba este chiar înregistrat în Dictionarul limbii române (DLR), tomul IX, litera R, 1975: ca substantiv masculin, “diminutiv al lui român”, folosit “mai ales în snoave și povești”. Citatelor din dictionar li se pot alătura ușor altele, din orice culegere de snoave. Se observă astfel și ceea ce dicționarul nu explicitează: diminutivul etnic e mult folosit în anecdotele populare, mai ales la vocativ, ca formă măgulitoare ori ironică a adresării țiganilor către români: “Lasă bre, românico…”; “tiganul răspunse: Aoleo, românico!” ; “Se scarpină tiganul în cap și se uită la român: Ma românico, ma, știi ceva?” (Snoava populară românească, ed. de Sabina-Cornelia Stroescu, 1986, vol. II, p. 311, 314, 330).
Citiţi şi
La câți stăpâni poate slugări și lacheul Simion?
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
