Există un Orăşel unde trăiesc oameni care şi-au pierdut trecutul. Poveştile rătăcesc pe străzi întortocheate, goale de ele însele, în nopţi fără lună, tremurând de dor să fie regăsite. Când luna apare, sub cupola unei bolţi albăstrii, atât de îndepărtată încât sufletele lor tânjesc înalt, se trezesc şi încep să se depene pe ele însele, umblând ca nişte năluci în care se ghemuiesc emoţii vechi.
În Orăşelul Ciudat nu există vânători de poveşti. La miezul nopţii, orice călător dispus să se plimbe alături de o poveste tristă, se trezeşte cu un traseu de lacrimi în suflet, bucurându-se că aceea nu este povestea lui. În schimb, în călătorul care îşi potriveşte paşii cu ai unei poveşti de dragoste, tresare o fascinaţie care îl face să îşi închipuie că aceea ar fi fost povestea lui.
Continuă căutarea, omule!
Uite, pe acoperişul casei portocalii, o parabolă de vânt. Poate povestea ta stă cocoţată acolo, zâmbind în taină, răsucindu-se ca într-un carusel. Vântul, îndrăzneţ, zbârleşte frunzele. Poveşti tremurătoare. Pleci acasă cu iluzia poveştii altcuiva.
Într-o seară, o poveste nu prea semeaţă, ce purta o rochiţă verde brotăcel, cu picioarele goale, s-a oprit să îmi mângâie fruntea, cum fac mamele, mi-a spus că ochii mei căprui, care se cred verzi, într-o altă poveste, au zâmbit de atâtea ori, în trecut, încât, oricât aş încerca, nu pot să mă plimb decât alături de poveşti frumoase. Eu am zâmbit, iar ea mi-a spus: „Poţi să uiţi trecutul, dar ochii tăi nu uită cum zâmbeau”. La plecare, mi-a dăruit un măr roşu. „Din grădina doamnei Mili”, a mai spus, apoi a dispărut.
©Michel Delacroix
Orăşelul Ciudat, fără să fi fost atins de amnezie şi fără să fie trist, primeşte în fiecare zi poveşti noi, evadate din vieţile celor care nu mai puteau trăi în ele. În centrul oraşului doarme statuia unei poveşti care zâmbeşte ferestrelor deschise ale cerului. La picioarele ei, o inscripţie:
„Citeşte istoria mea în mozaic. Voi lăsa în urmă firimituri pentru următoarea ta foame de emoţii.”
Zilele sunt senine sau vijelioase, oamenii se iubesc, se sfâşie, se trădează, se fură, se lasă „amăgiţi de umbre”, construiesc un colţ nou de oraş, demolând monumente arhitectonice şi muzee, în centru, trec nepăsători sau aleargă cu sufletele deschise, pe aleile prezentului.
Nopţile se plimbă alături de poveştile altora, apoi un mare somn îi duce înapoi în casele lor învăluite într-o minunată lipsă de aşteptare.
Chiar lipsite de poveşti, merele strălucesc roşii în grădina doamnei Mili.
Orăşelul Ciudat a fost atins de letargie. Viaţa şi-a încetinit ritmul. La început, oamenii au fost cuprinşi de un sentiment confuz, dar, după un timp, orgoliile s-au lichefiat, iar unii dintre ei au devin iertători şi tandri. Acum îşi zâmbesc, îşi arată gropițele din obraji, se privesc în ochi. Îşi fac urări, se îmbrăţişează, se sărută în aer, mimând ipocrizia din preajma Crăciunului. Ticăloşii îşi promit ca la anul să fie şi mai ticăloşi. Totul devine monorcomatic, în afară de zborul păsărilor, care devine albastru.
Poveştile pot să pară dantele uzate, dar puterea şi frumuseţea sufletului, între dragoste şi nebunie, este cărbune hrănit cu emoţie, pentru locomotiva unui tren liliputan, din alte timpuri. Trenul vine din Orăşelul Ciudat, unde a întâlnit poveşti rătăcite. Unele fac din dragoste un sentiment dezolant, iar altele fac din dragoste, magie.
Guest post by Miriam Tkee – autoarea cărții Pătrățica abstractă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
