Cel mai adevărat și cinstit critic al meu am fost eu. Și mama.
Să nu crezi că am avut o relație dulce, gen de poveste – nicidecum. Dar a fost lângă mine și când nu-mi doream. Ca să nu o dezamăgesc. Sau ca să nu aud iarăși: „Ți-am spus eu”.
Și iar am ajuns la mama.
Mă întreabă – de fapt, îmi cere, pe un ton destul de ridicat – să-i spun de ce mă jelesc, dacă ea încă nu a murit!
Deja mă enervez. Îmi aprind o țigară, trag un fum, îmi sprijin capul de canapea, închid ochii și o întreb:
„De ce nu mi-ai spus ce trebuia să știu în viața asta – adică în jungla asta în care sufletul există prea puțin și interesează aproape deloc?
De ce nu mi-ai spus că singurul lucru care e cu adevărat important este iubirea?
Iubirea pentru tine. Și iubirea dăruită altora.”
Jane Birkin și Kate Barry, 2013
© Carole Bellaïche
De ce vii acum să-mi scoți pe nas toate lucrurile astea neimportante: mașina electrică, vacanța în Argentina, hainele care azi sunt la modă și la sfârșitul verii sunt ca și inexistente, casa mobilată din reviste, cu designer personal, mâncarea aia fadă care nu are niciun gust, dar trebuie s-o cumperi – că „dă bine” la coadă, să vadă Ionescu că îți permiți și ești în pas cu lumea?
Lumea asta care trăiește doar cu nasul în telefon, care se iubește pe telefon, se ceartă pe telefon și care, în ultima clipă a vieții, așteaptă un sfat… tot de pe telefon?
Mama, o realistă cu R mare – că doar nu aveam eu atâta realitate în mine – îmi răspunde cu o grimasă, poate un zâmbet:
„Să te aperi, fată, de urâciunea în care trăim.
Sperând că n-o să te lovești prea tare de realitatea asta… în care nu mai există nimic sfânt.”
Guest post by Roxi
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Lungul drum către iubirea adevărată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
