Plecarea cea mare era întotdeauna cu un tren de noapte. Nu putea să explice de ce. Cel mai intens trăia plecarea în nopțile de vară, mult după ce toți ceilalți se cuibăriseră în așternuturi.
Stătea în fața ferestrei deschise prin care picurau razele de lună și intra liniștea aproximativă a orașului. Întotdeauna i se păruse că liniștea e mai liniște când e pătrunsă de câte un sunet răzleț. Ca lătratul îndepărtat al unui câine sau un motor de mașină turat fără avertizare, făcându-și curaj pe strada pustie. Și întunericul i se părea mai întuneric cu luminile portocalii ascunse prin frunzișul dens al copacilor de pe alee. Misterul, credea, e o întunecime luminată obscur, atât cât să vezi fără să deslușești, dorindu-ți să te miști până acolo. Atunci umbrele prind viață și formele devin ființe schimbătoare, pe care le prinzi furișându-se în viziunea periferică.
Dacă privești cu coada ochiului, niciodată direct, poți vedea cum se întrepătrund toate lumile. Secretul e să nu focalizezi. Când focalizezi, mintea ta a dat deja o formă cunoscută lucrului la care te uiți. Și mintea – știa – e mult mai îngustă decât percepția, care e mai îngustă decât realitatea. Realitatea poate fi orice. Simțurile te ajută să te orientezi și să te protejezi, dar te și înșeală. Era o convingere pe care prefera să nu o împărtășească. Adora să contemple măreția nopții, simțindu-se cum își închipuia că trebuie să se simtă un armăsar sălbatic legat în frâu, anticipând mirosul sărat al stepei. Asemeni animalului, adulmeca întunericul cu nările palpitând, savura gustul astringent al roților trenului mușcând distanța, alergând dincolo de clădirile orașului, în câmpia pe care o bănuia sărutând orizontul – și atunci devenea una cu plecarea, una cu vântul care lingea vagoanele, un vector pur.
„Într-una din nopțile astea”, se asigura. „Într-una din nopțile astea voi fi pe drum și voi privi din compartimentul meu bucătăriile luminate ale caselor care rămân în urmă pe câmpie, și voi iubi toți oamenii care se pregătesc de culcare după o zi împlinită, și voi mângâia cu gândurile visele lor casnice, poveștile lor frumos rânduite, iar iubirea pentru ceea ce nu doresc o să mi se umfle în piept până va acoperi toată câmpia până la lună, ca o cupolă protectoare. Luminile se vor stinge una câte până vor mai rămâne doar cele de veghe – și cu mine. Alergând fără oprire într-un tren fără gări, prin crepusculul peren al lumilor simultane.”
Inspiră adânc, încredere și suspin, apoi închise fereastra. De data asta doar pe jumătate.
Citiţi şi
Șarmul, charisma și flerul – între lumină autentică și umbre relaționale
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
