Copilă fiind, nu știam ce înseamnă să n-ai. Pe asta am aflat-o la un bâlci de Sfântă Mărie, când mi-am dorit din tot sufletul o păpusă kitschoasă, chinezărie curată, dar neapărat trebuincioasă. Am plâns cu zece rânduri de lacrimi, vorba lui Creangă, numa-numa o înduplec pe mama să o cumpere. Biata mama avea nevoie de 10.000 de lei să facă minunea, iar toată fericirea mea stătea într-o hârtie cu nenea Iorga pe ea (eram prin ’94, banii aveau multe zerouri). S-a gândit, s-a sfătuit și m-a luat de mânuță, mergem la bâlci! Prima oprire, la bufet – bufet din ăla comunist, cu mici, bere la butoaie și sute de coniac în păhărele murdare ce umpleau mesele. A vorbit câteva minute cu tanti de la bufet și l-a luat pe nenea Iorga. Bucuroasă? Parcă mi s-a umput inima cu pietre, atât era de grea. Și pietrele s-au făcut lacrimi, că îmi era ciudă. Mi-a fost ciudă că mama a intrat în locul ĂLA și s-a împrumutat, mi-a fost ciudă pe păpușa aia din târg și pe toate păpușile de mai târziu. Nu pe ale mele, ci pe ale altora, că eu am refuzat să mai primesc păpuși, să mă mai joc cu ele sau să îmi mai doresc vreodată alta.
Senzația asta de inimă plină cu pietre am retrăit-o după mulți ani, când am ieșit pe leafă, leafa mea de profesor debutant, apostol într-un cătun pus pe-un deal, gură de rai. Spre piciorul acela de plai te ducea un drum pietruit cum îmi era și inima luni dimineața, când mă ducea tata la gazde, oameni buni și gospodari. După descărcat borcane, pachete, pungi și pungulițe, tata mă lăsa în poartă. Ne uitam unul după altul, el, în oglinda retrovizoare, eu, în ulița mare, până suna de intrare. Mergeam plânsă la școală în fiecare luni, scriam repede titlul pe tablă, să-mi înghit lacrimile, apoi mă luam cu ale mele. Așa un an, apoi încă un an, până la terminarea apostolatului, când s-a mutat fata în capitală, într-o garsonieră fără cățel.
Kilometrul 40… kilometrul 97… o țin așa până ajung acasă, vinerea, neapărat după ora 20:00, că-i aglomerație în oraș. Dar ajung la ai mei și cea mai mare fericire e că îi găsesc sănătoși, îi strâng în brațe și se duc pietrele din inimă. Le pun la loc atunci când îi las în poartă, duminica.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
