Aveam 5 ani când l-am văzut prima oară pe Ilie: avea picioarele pline de răni și dormea pe niște cartoane la digul din Giurgiu. Bunicii mei îi „aruncau” ceva de mâncare când treceau pe acolo și mă amenințau mereu că, dacă nu sunt cuminte, mă trimit la Ilie. Mă speria privirea lui, bărba lungă și neagră, trăsăturile aspre. Tot atunci mi-am înfruntat prima oară teama: am luat ceva de mâncare și am fugit la dig împreună cu Alina, prietena care mi-a fost părtașă a tot ceea ce făceam în copilărie. Tremuram și Alina mă ținea de mână.
Ilie stătea întins pe cartoane și lustruia de zor o oală. Văzând că mă îndrept spre el temătoare cu farfuria de mâncare furată de la bunici, a început să râdă: „Să știi că nu mușc, copilă!” A fost pentru prima oară când am simțit compasiune pentru un om și prima lecție pe care am învățat-o de la viață.
Ne-am împrietenit și îl vizitam zilnic cu o farfurie. Într-o zi, mi-a făcut cadou o păpușă dintr-o lingură de lemn; am fost așa de mândră de cadoul meu încât l-am arătat și bunicilor, care m-au mustrat zdravăn și mi-au interzis să mai vizitez „țiganul” singură. „De ce să nu mă duc la el? Doar mi-a spus că nu mușcă”.
Ilie a dispărut într-o zi și nu știu nici acum dacă și-a găsit atunci un loc mai bun pe pământ sau sus.
Am rămas cu Alina să adunăm căței de pe străzi și să-i aducem în curte. Ea era mai ageră și odată a fost nevoie să coboare într-un canal pentru a salva un pui; nu scăpa niciodată de gura mea. A fost prima mea prietenă; o iubeam nespus de mult și nu înțelegeam de ce în casa mea era numită ”magraoancă” și se făceau des miștouri pe tema asta.
Era brunetă, dar insista să îmi spună zilnic: „Eu nu sunt țigancă”. Nu înțelegeam ce sunt țiganii și mai ales ce importanță are atâta vreme cât ea se joacă cu mine și suntem o echipă formidabilă la năzbâtii.
Am cunoscut prima data suferința atunci când am invitat-o pe Alina la noi la masă. Venise și tata în vizită de la Piatra-Neamț și atunci când bunica punea mâncare în farfurie s-a găsit să o întrebe pe Alina dacă la ei la cort se mănâncă așa ceva. Alina a început să plângă; plângea atât de tare încât îmi venea să îmi strâng tatăl de gât. Plângeam și eu și strigam cât puteam de tare: „Te urăsc, tata! Te urăsc!”
Alina a plecat cu lacrimi în ochi de la noi și eu am primit bătaie pentru că i-am spus tatei că îl urăsc pentru o „țigancă”. L-am urât apoi cât a trăit pentru toți țiganii pe care i-a batjocorit și pentru tot răul gratuit pe care l-a împrăștiat în jurul său. Alina m-a iertat; are și acum un suflet la fel de curat, deși n-am mai vorbit de mult. Ne întâlneam pe ascuns; săream amândouă gardul și ne jucam cât bunicii mei dormeau. Până la urmă s-au prins cu toții că nu ne pot despărți și a fost prima luptă pe care am câștigat-o.
M-au adus la Piatra Neamț după șapte ani de locuit cu bunicii la Giurgiu. După cum se vede, am trăit într-un mediu plin de prejudecăți; habar n-aveam ce-s alea prejudecăți în copilărie, dar știam sigur că nu trebuie să fac așa cum spun ai mei atunci când vine vorba de oameni și n-am făcut. E unul dintre puținele lucruri cu care mă mândresc indiferent cât de des am fost bătută și batjocorită de tatăl meu, care era, vorba unui amic: „cel mai Hitler dintre moldoveni”. Pe romi i-am numit mereu „vinovați fără vină” și am început să studiez limbă și obiceiuri, lovitură fatală pentru Hitler al meu. Adolescența mi-am petrecut-o tot între ai mei romi, toți pe nume Stănescu 🙂 și sunt mândră de tot ceea ce am învățat, sunt mândră de ei și de mine că n-am lăsat niciun monstru să-mi umbrească judecata.
Tatăl meu a murit de cancer acum șase ani de zile și, pe patul de moarte, viața i-a mai dat o lecție: singurii care și-au dorit să-l vadă din exterior au fost tot ai mei țigani. Înmormântarea a fost fost condusă de un alai de fuste colorate și mult regret s-a împrăștiat atunci din aer.
Tată, știu că m-ai învățat să nu dau țiganilor de pomană… Te întreb acum… primești?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Liniștea părinților tăi este responsabilitatea noastră
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
