(cum nu m-am îngrăşat şi n-am slăbit în ultimii 20 de ani, fără să fac niciun sport, fără să urmez nicio dietă)
PREAMBUL
În primul rând, să precizăm ce-nseamnă „nu m-am îngrăşat şi n-am slăbit”. Orice om – inclusiv eu – are variaţii de greutate zilnice, sezoniere şi dependente de momentul cântăririi. După o masă copioasă, eşti mai greu cu exact câtă mâncare şi băutură ai îngurgitat, iar după un efort prelungit eşti mai uşor cu câtă transpiraţie ai emanat.
Comparaţiile sunt semnificative exact în sistemul celor economico-financiare: 15 aprilie 2014 versus 15 aprilie 2013. Oricum, indiferent de oră, zi, lună şi an, greutatea mea nu a variat cu mai mult de 1 kg. Am, de cel puţin 20 de ani, 75 de kilograme, la 1,75 înălţime, plus-minus 1 kg. Şi asta, aşa cum se va vedea mai departe, fără să-mi propun să fac nimic special.
În al doilea rând, de ce (doar) în ultimii 20 de ani? Simplu: mai de demult „nu există date înregistrate”. Nici nu mă interesa subiectul, nici n-aveam cântar. Nici acum, de altfel, nu mă cântăresc mai des de o dată la 1-2 săptămâni, aşa, de curiozitate.
Dar să intrăm în subiect.
Istoric
Din toate fotografiile existente, reiese că în primii ani de viaţă – aproximativ până pe la 9 ani – am fost un copil normal. Ca greutate, că-n rest adunasem deja primele trei fracturi, din totalul de şase cu care aveam să închei clasa a VIII-a. Dar nu era numai vina mea, ci şi a lipsei de calciu, ba chiar şi a doctorilor care, prima dată, mi-au pus strâmb mâna-n ghips.
Altfel, eram normal dezvoltat şi chiar un pic plinuţ, din unele poze.
După care, undeva între 9 şi 11 ani, am devenit foarte slab. Pe la 15 ani, prietenii m-au botezat „Cuţit”, pe motiv că dacă dau cu cotul sau cu cuţitul e acelaşi lucru.
Eram slab rău de tot. În plus, cum aveam suflu sistolic şi eram scutit de sport, nu erau speranţe să pun pe mine măcar muşchi, dacă nu carne şi strat adipos.
Am rămas în această prezentare până după armată, deci până pe la 20 de ani. Menţionez armata pentru că acolo, datorită regimului dur de viaţă (da, „datorită”, nu „din cauza”!), am scăpat de orice complex legat de felul în care arăt. M-am întors la fel de slab – că doar nu era să mă-ngraş sub arme! – dar, vorba bancului, nu-mi mai păsa.
Cumva, nepăsarea a început să dreagă lucrurile. Se ştie ce rol crucial joacă psihicul în orice boală. Se pare că la fel a fost şi-n cazul meu. Cum-necum, am început să mă apropii de normal. Din fotografii, la 25, 30, 35 de ani nu eram nici gras, nici slab. Ca şi acum.
De cântărit mă cântăream când şi când. În copilărie – pe cântarele antique din Cişmigiu, care funcţionează şi acum!, mai târziu – cum se nimerea: control medical sau vizită la cineva cu cântar.
Întrebarea din titlu nu mi-am pus-o decât după 1990, în faţa tsunami-ului de diete şi reţete care a izbit spaţiul public românesc. Iar picătura care a umplut paharul, implicit ideea de a scrie despre asta, a fost un mesaj publicitar de pe Facebook care anunţa triumfător ceva de genul „Cum să slăbeşti 15 kg în 15 zile”. Sau ani, nu mai ştiu.
Începând aşadar să mă gândesc de ce eu nu am avut niciodată problema asta am constatat, după o documentare serioasă, că toate dietele au acelaşi defect, şi anume că propun metode – unele eficiente, sunt sigur – de a scăpa temporar de kilogramele în plus. E ca la şampoanele anti-mătreaţă: dacă foloseşti unul la disperare, te speli zilnic vreo două săptămâni, probabil o să scapi de mătreaţă. Şi după aceea?
Niciuna dintre dietele alimentare despre care am citit nu propune un stil general de viaţă, permanent, fără mare efort şi fără mari privaţiuni, care să te ajute nu să slăbeşti, ci să nu te îngraşi niciodată. Şi nici să slăbeşti!
Modelul pe care vi-l propun eu nu vizează o campanie, ci un mod de viaţă, al cărui principal avantaj este că, o dată adoptat, nu mai trebuie să te gândeşti niciodată la el! Nu trebuie să te-ntrebi la fiecare pas „Asta am voie?” – de fapt, nu trebuie să te-ntrebi niciodată! – şi nici „Oare ce-ar trebui să fac acum?”
Paginile de faţă sunt strict urmarea experienţei personale. Nu am nicio calificare medicală şi ceea ce spun n-am verificat pe nimeni în afară de mine. Pur şi simplu trăiesc într-un anumit fel şi asta a generat anumite efecte. Relaţia dintre cauză şi efect este povestea de faţă.
Am în plus oarece cultură de viaţă (adică observaţii şi informaţii culese nemijlocit), pe baza căreia sunt convins că există persoane pentru care greutatea personală este o problemă medicală, hormonală sau de alt ordin, şi care nu pot slăbi (cu îngrăşatul se pare că e mai simplu) fără control, diagnostic şi tratament medical. Dar sunt sigur că aceştia reprezintă o mică minoritate, probabil sub 1% dintre supraponderali, şi chiar şi-n cazul lor contează şi psihicul, şi stilul de viaţă.
1. Lichide
După ce am descoperit că eu nu am o problemă pe care majoritatea celor din jurul meu par s-o aibă şi mai ales după ce m-am hotărât să scriu despre asta, „m-am analizat scurt”, cum spunea Edgar Wibeau din „Noile suferinţe ale tânărului W.”, magistral intrepretat, în anii 1970, de Virgil Ogăşanu, adică mi-am scanat cu atenţie viaţa ca să descopăr ce face diferenţa.
Unul dintre lucrurile pe care le-am observat imediat este că, spre deosebire de mine, covârşitoarea majoritate a oamenilor alături de care m-am aflat pentru un timp semnificativ nu beau apă. Nu se hidratează. Cei doi litri zilnici invocaţi într-un spot TV – şi pe care eu îi depăşesc cu mult – sunt o fantezie pentru mulţi. S-a întâmplat să mă aflu alături de trei bărbaţi în putere care, vreme de 12 ore la rând, de la 9 la 21, n-au băut decât o cafea şi, la sfârşit de tot, un pahar de vin! Niciun strop de apă!! Şi nici n-au mâncat nimic – dar asta e mai puţin important (dacă nu suferi de ulcer, fireşte).
Mai mult decât atât: deşi am citit că medicii n-ar recomanda asta, pe motiv că diluează sucurile gastrice, deci sabotează digestia, dintotdeauna am băut apă înainte de masă, în timpul mesei şi după masă. Înainte şi după supă sau ciorbă! De foarte multe ori am stat la masă cu oameni care n-au băut nicio înghiţitură de apă – nici înainte de, nici în timp ce, nici după ce. Toţi aveau probleme cu greutatea, eu nu. Este paradoxal, pentru că apa te ajută să înghiţi, deci să mănânci mai uşor, implicit mai mult. Dar probabil că, în acelaşi timp, accelerează procesul de saţietate (mama spunea: „Îţi umfli burta cu apă!”) şi această a doua caracteristică probabil prevalează.
Cât despre digestie – n-am avut niciodată probleme cu ea şi n-am luat medicamente care s-o ajute, pentru că n-am avut nevoie. De câteva ori pe an, poate, se-ntâmplă să simt nevoia unei pastile antiacid (Malox), după care lucrurile revin la normal.
Beau, în schimb, foarte puţin alcool. Media ar fi un pahar de vin sau 50 g de tărie o dată la două-trei săptămâni. Lejer poate trece o lună fără să beau deloc alcool şi nici măcar să nu bag asta de seamă. Dar – mă grăbesc să precizez – nu pentru că mi-aş fi propus aşa, ci pentru că nu simt nevoia de mai mult. Dacă se creează împrejurările – o întâlnire cu prietenii, de pildă – „duc” destul de bine la băutură, 200-250 de grame de tărie – din oricare – sau o sticlă de vin nu-mi ridică probleme. Beat însă am fost doar de trei ori în viaţă, ştiu şi datele. A fost penibil, mi-a fost rău şi pe loc şi după, nu văd de ce-aş mai risca. Ştiu unde să mă opresc, n-am nicio problemă s-o fac şi nicio frustrare macho.
Un cuvânt special despre bere. Nu prea beau bere. Dar, încă o dată, nu pentru că mi-aş fi propus asta, ci pur şi simplu pentru că după maximum două beri mă doare capul. Cum toată lumea susţine că berea îngraşă, era normal să menţionez acest detaliu. Sigur, ştiu că e dificil să ceri unui iubitor de bere – cunosc oameni cu o medie de trei-patru pe zi, cel puţin vara – să renunţe la ea, dar dacă le pasă cum arată, în mod normal ar trebui să poată s-o facă.
2. Solide
În principiu, mănânc orice şi oricât.
„În principiu” înseamnă că nu-mi propun să evit nimic şi nu-mi stabilesc nicio limitare a cantităţilor.
Există lucruri pe care nu le mănânc pentru simplul motiv că nu-mi plac. Unele dintre ele s-ar putea să n-aibă nicio legătură cu greutatea corporală, dar… mai ştii?
Nu mănânc condimentat. Un pic de piper în supă, atât. Ardei iute n-am gustat decât accidental, m-am lămurit, nu-nţeleg plăcerea de a lăcrima la masă – decât dacă se cântă o romanţă, poate… –, de a da din mână şi de a te scutura din toate încheieturile, e un subiect închis pentru mine.
Nu mănânc pieliţe. Nici de la carne, nici de la lapte. Idiosincrazie vizuală. Nu am însă o reţinere generală faţă de grăsimi, dacă am ocazia mănânc slănină, chiar şi goală, plus orice fel de mezel. Apropo, mănânc foarte mult mezeluri. Ştiu, sunt nesănătoase. Am 59 de ani şi n-am avut niciodată probleme cu stomacul, burta, ficatul, pancreasul etc.
Nu mănânc „fructe de mare”. Nu mănânc nici măcar calamari sau creveţi. Am încercat, nu-mi plac. De altfel nu mă omor nici după peşte. Mănânc, uneori îmi place – depinde de soi şi de modul de prepapare – dar nu mă omor. Totuşi, o dată am mâncat chiar şi sushi.
Nu am pasiuni, nici curiozităţi alimentare. Pot mânca zile de-a rândul aceleaşi mâncăruri şi, la restaurant, chiar dacă sunt invitat şi pot lua orice, oricât de scump, aleg între maximum cinci feluri de mâncare.
Sunt mâncăruri de care nu mă ating din motive strict psihologice, nu de gust, de pildă „pui de baltă”, melci, scoici etc. N-aş mânca în veci vreun fel de insectă.
În rest, mănânc orice, inclusiv – în special, aş zice! – lucruri care îngraşă: pâine (cel puţin o pâine pe zi), paste făinoase, telemea de oaie, caşcaval etc.
Dulciuri – aşa şi-aşa. Cafeaua o beau fără zahăr, ba chiar şi ceaiul – în rarele momente când beau ceai. Îmi plac multe dulciuri, mai ales cele uscate, gen fursecuri, dar pot să treacă săptămâni fără o linguriţă de zahăr intrată în mine. Mai degrabă îmi iau de ronţăit ceva sărat. Deşi sunt hipertensiv, mănânc destul de mult sărat.
Cât priveşte cantitatea, mănânc până mi se potoleşte foamea. Nu am alt criteriu. Uneori, dacă-mi place ceva foarte mult, trec de pragul ăsta.
Detaliu foarte important: când mănânc. Mănânc ori de câte ori simt nevoia. Ieri, de pildă, am mâncat de seară de trei ori: pe la 21, pe la 22 şi pe la 24. Între mic-dejun şi prânz, obligatoriu mai există ceva destul de consistent, pe la 12.
Uneori ronţăi doar o coajă de pâine, alteori îmi fac 4, 5 sau chiar 6 sandviciuri. Mănânc enorm de multă pâine. În schimb, nu mănânc mâncare gătită decât la prânz. Dimineaţa cel mult ouă, seara nici atât.
Detaliu important, legat tot de hidratare şi saţietate: sunt „ciorbar”. Pentru mine, prânzul înseamnă o zeamă – supă sau ciorbă, de orice fel – plus altceva.
În fine, nu mănânc întotdeauna suficiente fructe, dar mănânc foarte multe legume, în special roşii, ardei, castraveţi, ceapă şi ridichi.
Mai spun încă o dată că niciuna dintre acestea nu este urmarea vreunei intenţii, a vreunui program, a vreunui calcul. Aşa s-au aşezat lucrurile în viaţa mea. Şi nu mă-ngraş, şi nu slăbesc. Drept care vă povestesc, cu speranţa că vă poate fi de folos.
3. Marele secret
Probabil că, ajunşi până aici cu lectura, sunteţi dezamăgiţi. Toate cele de mai sus sunt elemente punctuale, a căror influenţă asupra greutăţii corporale rămâne de dovedit.
Trebuie să mai fie ceva. Ceva esenţial. Ceva al cărui efect este incontestabil.
Da, mai e ceva. Esenţialul. Secretul unei greutăţi constante, care nu poate fi afectat de regimul alimentar. Poţi să mănânci orice şi oricât, fără să te-ngraşi, dacă… (bătaie de tobe, suspans)
Este minunat să faci sport. Oricare sport. În mod evident, şi pe mai multe căi, mişcarea îmbunătăţeşte starea de sănătate, fortifică organismul, întăreşte musculatura, înfrumuseţează corpul. Între altele, diferitele forme de mişcare organizată – dintre care cele mai simple de practicat şi, pe cale de consecinţă, cele mai populare, sunt alergarea şi gimnastica – duc la scăderea greutăţii corporale.
Ceea ce nu poate să facă, însă, niciun sport, este să forţeze organismul să se comporte identic în cele 30-60-120 de minute de mişcare şi în restul timpului. Slăbeşti puţin, dar nu rămâi aşa! Nu rămâi aşa dacă în restul timpului stai pe scaun, leneveşti în fotoliu sau dormi. Nu rămâi aşa dacă în restul timpului te mişti agale – eventual chiar mai încet decât de obicei, pentru că te-a obosit secvenţa sportivă!
Dacă înoţi o jumătate de oră şi apoi stai întins la soare două ore, n-ai rezolvat nimic.
Dacă alergi de trei ori în jurul cartierului şi pe urmă mănânci şi te aşezi la televizor, puteai foarte bine să nu alergi.
Imaginaţi-vă că sunteţi în deşert, aţi rămas fără lichide, vă târâţi de două zile şi, în fine, un beduin vă oferă un litru de apă, după care pleacă pe drumul lui. Vă potoliţi setea, categoric, dar pentru cât timp? Aşa e şi cu influenţa sportului – sau a dietei (oricare) – asupra greutăţii corporale.
Esenţial nu este ce faci şi cum te comporţi în anumite segmente de timp ci ce faci şi cum te comporţi permanent.
Esenţial este cum te mişti 18 de ore pe zi (am scăzut somnul), 7 zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an.
Acesta este secretul greutăţii mele constante: mă mişc mult mai repede decât alţii, permanent.
În aproape orice gest, activitate şi moment.
Într-unul dintre birourile în care am lucrat, din centrul încăperii până la uşă erau cam patru metri. Aceşti patru metri, colegii mei îi parcurgeau în vreo trei secunde; eu – în două sau mai puţin. Este atât de simplu. Nicio altă şmecherie, reţetă, dietă, efort, calcul, frustrare, nimic.
18 ore zilnic de mişcare la 5 km/h în loc de 3 km/h au un mai mare efect decât o oră de alergat cu 10 km/h. Diferenţa e atât de mare încât „acoperă” şi meniul. Iar mişcare nu înseamnă doar mişcarea picioarelor, ci orice mişcare. De exemplu, viteza cu care te îmbraci.
Culmea e că există şi efecte secundare: îmbunătăţirea stării generale de sănătate, prelungirea tinereţii şi amânarea morţii. În cadrul unui studiu australian coordonat de dr. Barbara Richards, cercetătorii au măsurat viteza de deplasare a 1 700 bărbaţi în vârstă de circa 70 ani, timp de 5 ani. Cei care aveau o viteză de peste 3 km/h au înregistrat un risc de deces cu 35% mai redus decât media generală, iar printre cei decedaţi în acest interval de timp nu a fost nici măcar unul singur cu viteză de peste 5 km/h!
Încercaţi! Nu costă nimic!
Citiţi şi
12 mai 2025, la ora 19:55, Lună Plină în Scorpion (horoscop)
Bryan Johnson, capitolul doi: când sănătatea devine algoritm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
