Am 40 de ani și sunt poet

Leonard Ancuța

27 May 2015

Leonard AncuțaAm 40 de ani și sunt poet. Scriu poezii. Uneori și proză. Unii spun că o fac destul de bine, cîțiva cred că sunt genial. Unii mă numesc poet, alții, dimpotrivă, nu apreciază decît proza. Sunt și dintre cei care cred că scriu prost, însă cred că numărul lor nu e grăitor. Mai important e faptul că sunt destule nume cu greutate, care cred că fac literatură, ceea ce e suficient. Dar și mai important e faptul că am reușit în ultimii ani să public nouă cărți – trei romane, patru volume de poezie și două volume de povestiri – destul de bine primite de public.

Multe dintre aceste cărţi abia se mai găsesc pe piață, şi nu pentru că au avut tiraje mici, dimpotrivă, au fost scoase şi cîte două tiraje, care s-au vîndut. Primul meu volum de versuri a fost, în anul lansării, pe locul al treilea în topul vînzărilor editurii; Romanul Control s-a epuizat, din Sunt un curv abia dacă se mai găsesc cîteva exemplare, 69 de poeme de dragoste e pe punctul de a apărea într-o a treia ediţie, sub formă de carte audio. Cu alte cuvinte, se poate spune că nu sunt chiar o pierdere. Dimpotrivă. Anul acesta, o altă editură, Adenium, a acceptat să îmi publice un nou volum de versuri, care va apărea la toamnă. Dar de ce vă spun eu toate acestea?

Pentru că am 40 de ani, sunt poet, şi, pînă nu de mult, nu aveam un job şi nici bani să îmi plătesc întreținerea, curentul electric, gazele, telefonul mobil. Nu aveam bani să îmi cumpăr pîine. Şi nici bani să plătesc internetul.

Prietena mea m-a părăsit pentru că nu aveam suficienţi bani să o întreţin, să-i ofer minimum de confort. Pentru că s-a săturat să cumpere mîncare sau să plătească ea, singură, chiria. Colegul de apartament a plecat pentru că se săturase să plătească regia în locul meu. Chiar şi proprietarul se săturase să mă țină fără chirie, chiar dacă mi-e prieten bun. Dar e de înțeles, de vreme ce, în vreo patru ani, am plătit chiria, integral, doar vreo 6-7 luni.

Nu vreau să vi se facă milă de mine. Vreau să înțelegeți un lucru. Am 40 de ani. Scriu. Unii zic că-s poet. Nu pot trăi din asta. Am încercat să mă angajez, vreme de cinci ani la rînd, dar n-am găsit nimic care să mă ajute să trăiesc. Nu sunt programator. Nu sunt inginer, nu sunt specialist în piețe financiare, n-am terminat nici dreptul, nici medicina, nici ASE, nici studii politice. Am făcut filosofia, pentru că mi-a plăcut. Dar faptul că gîndesc și scriu nu-mi ajută să pun pîine pe masă. Nu m-ajută să-mi văd copilul, care trăiește la Iași. Nu m-ajută să ies din cartierul în care trăiesc, ca să merg la diferite evenimente literare.

writer

Nu exagerez. Acum cinci ani am fost nevoit să-mi dau demisia dintr-un post foarte bun, consilier comunicare și PR la o multinațională afectată de criză. Aveam un trai decent și o balanță financiară avantajoasă. Acum, după ce am lucrat în două edituri mici, care nici acelea nu și-au permis luxul de a mă ține mai mult de cîteva luni fiecare, cît a fost nevoie de mine, după ce am vîndut vise pe degeaba la două companii de asigurări, am rămas și îndatorat și fără un job. În situația de a da faliment. Nu din punct de vedere psihic, și nici ca intelect. Faliment social. N-am mai avut posibilitatea să mă încadrez în această societate, în această Românie, n-am putut plăti, pentru a trăi.

Acum, de ceva vreme, am găsit un job. Nu prea bine plătit, de vreme ce îmi rămîn foarte puţini bani pentru ceea ce înseamnă trai zilnic. Practic, meseria mea de scriitor a devenit doar un hobby, iar jobul pe care îl am, îmi mănîncă timpul, creativitatea şi nu îmi aduce niciun fel de bunăstare.

Nu am cu ce să îmi plătesc traiul. Nu găsesc un job în care să fac o muncă plăcută, la care am aptitudini reale și pentru care să fiu plătit la o valoare care să îmi satisfacă nevoile. Pentru că sunt scriitor, şi am nevoie să trăiesc, am nevoie să cunosc viaţa, ca să pot scrie despre ea. Am nevoie de bani, ca să scriu, iar banii obţinuţi din scris nu îmi ajung nici cît să fac cinste prietenilor. Nu se mai dă, vorba lui Marx, fiecăruia după nevoi, ci doar după posibilități.

Ai nevoie de bani, trebuie să fii dispus să faci orice. Să fii dispus să te sacrifici, să renunți la principii, onoare, să renunți la statutul tău de om și să fii sclav sau animal de închiriat. Nu mai poți avea o demnitate cînd nu mai poți fi ceea ce ești sau măcar speri să fii. Am 40 de ani și sunt poet. GREȘIT. Am doar 40 de ani și sunt un animal prea bătrîn ca să mai fiu pus la căruță, prea bătrîn ca să pot fi învățat la buiestru, prea bătrîn ca să fiu învățat cu bătaia, prea bătrîn ca să învăț figuri de circ. Prea inteligent ca să nu fiu considerat un element de neprimit în companiile în care o mulțime de tineri lucrează cîteva luni, și apoi sunt înlocuiți cu alții – fie pentru că au prins șmecheria, fie pentru că sunt nemulțumiți de sistemul de plată.

Am 40 de ani și nu mă pot angaja în domeniile în care am experiență şi unde sunt slujbe plătite pe măsura acesteia. Pentru că experiența mea bogată e nefolositoare celor mai mulți, fiindcă ei au nevoie de carne proaspătă, fără pretenții, care să lucreze pe sume mici. Nu că eu aș avea pretenții foarte mari. Nu. Doar că, ce pot face eu bine pot face alți zece prost, dar pe mai puțini bani. Și merge și așa, că e normal în România. Am conturi pe patru site-uri de job-uri, unde am aplicat constant, aproape zilnic, în ultimii cinci ani. Degeaba. Numărul interviurilor la care am fost este irelevant, ca să nu mai spun de ce sisteme de sclavagism am descoperit în plin secol XXI.

Realitatea e că, în prezent, în România, nu te angajezi decât pe pile. Tot aşa am găsit şi jobul pe care îl am acum, şi sunt mulţumit că, măcar, nu mă mai cară nimeni în spate. Sunt fericit că pot să-mi produc singur banii de chirie. Nu ştiu cît de fericită e iubita mea care se aşteaptă din partea mea să fiu un sprijin, iar nu o povară. Pentru că eu nu voi reuşi, cu jobul actual, să-i cumpăr măcar un inel. Nu ştiu cît de fericită e mama copilului meu, aflat la 400 de kilometri distanţă, că mă duc o dată sau de două ori pe an, să îmi văd fetiţa, pentru că nu-mi permit. Nu ştiu cît de fericită e mama, care mă vede cît mă chinui să subzist, aşa că, din cînd în cînd, îmi pune şi acum, la 40 de ani, pachet, ca la studenţi. Pentru că am 40 de ani, şi sunt scriitor, şi am un job, nu foarte rău, dar un job care nu-mi asigură libertate.

O, şi nici nu ştiţi cît am alergat ca măcar slujba asta s-o găsesc. Nu ştiţi cît de greu mi-a fost, cum m-am umilit în faţa unor oameni care mi-au dat bani de pomană, ca să nu fiu nevoit să plec din Bucureşti. Am slăbit 12 kilograme în jumătate de an, şi asta nu pentru că am ţinut vreo dietă. De stress. M-am zbătut ca un peşte în cîrligele sorţii. Am 40 de ani şi am o grămadă de vise, dar foarte puţine posibilităţi.

Să vorbim despre locuri de muncă. Am căutat ca disperatul, în ultimul an, mai ales că fosta mea prietenă mi-a spus că îmi dă verde, dacă nu aduc bani în casă. Pînă la urmă mi-a dat, nu neapărat din cauza lipsei de job, dar credeţi-mă, a contat destul şi asta, mai ales atunci cînd certurile din cauza banilor au atins nervii deja încordaţi.

poor writer

Şi mi-am căutat job: singurele joburi disponibile sunt în asigurări, unde ești plătit doar cu comision, dar pe o piață inexistentă, din care nu reușești nici să încasezi cît plătești întreținerea, sau alte activități plătite asemenea, cu afaceri care vînd tot soiul de produse scumpe și nefolositoare, pe care și le permit extrem de puțini și pe care nu reușești să le vinzi astfel încît să poți trăi din asta. Oale, filtre de apă, echipamente medicale, energoterapii, aspiratoare, planuri de investiții, suplimente alimentare, iată numai cîteva dintre categoriile de produse, pe care unii oameni le vînd și au succes. De fapt, cam asta e ideea – să vinzi, dar nu suficient de mult, încît angajatorul să îți plătească bonusurile. Să vîndă cît mai mulți, că sunt destui fără pîine, dar fără să ia premiul cel mare. Premiul îl ia cel care te angajează, cel care te vrăjește și te păcălește că ai putea cîștiga la fel ca el. Poate chiar ai să cîștigi, dacă ai suficientă răbdare să plece el. Dacă ai suficienți bani de acasă pînă el se duce într-o lume mai bună, în care poate nu mai trebuie să-și vîndă sufletul. Treaba aia, că trebuie să vindem cît mai mult ca să cîștigăm, nu prea mai e valabilă. Vă dau două exemple pe care le-am descoperit personal.

Agent de vînzări – produse alimentare: salariu minim, fără mașină pînă la realizarea targetului. Și un target imposibil de realizat. Produse pe care să le distribui la chioșcuri și magazine mici de cartier, care nu au vînzări fenomenale. Și care au de asemenea distribuitori tradiționali cărora trebuie să le faci față cu oferta ta. Cine ar putea, în condițiile astea, să facă un target de 300 de milioane pe lună, cît zicea angajatorul? Chioșcarul din cartierul meu zicea că îmi cumpără produse de un milion-două (produsele sunt ieftine, paste făinoase, napolitane, biscuiți, bomboane, alte dulciuri), dar asta pentru că mă cunoaște și vrea să mă ajute. Dar cîți sunt dispuși să facă asemenea? Găsești 30 de binevoitori într-o lună, mergînd pe jos, din magazin în magazin? Nu prea cred. Adică, tot ce primești e amărîtul ăla de salariu minim, după ce ai alergat ca un cîine, o lună întreagă.

Fără bonusuri, asta e noua politică. Bonusurile le încasează compania pentru neperformanțele tale. Iei bonus dacă închei 2 asigurări de viață, pe o piață în care lumea se vaietă de foame. Sau ți se promite o finanțare lunară de 200 de euro, și, după 3 luni de promisiuni, și întîrzieri, și amînări, și exerciții de pisat nervii, ți se trage o țeapă de zile mari.

Să o simți tocmai de sărbători, așa cum mi s-a întîmplat cînd lucram în asigurări, la Grawe Romania, cînd de Paști nu am avut bani să cumpăr o pîine, darămite cozonac. Să nu am bani să merg la Iaşi, să împart o felie de tort cu Sara, fiica mea, născută în octombrie, cînd nu aveam nici cea mai vaga sursă de venit. Şi cînd am înţeles că a avea un job te pune în situaţia unei prostituate, adică să îţi oferi serviciile, indiferent dacă îţi place, sau nu, clientul. Fără drept de alegere, fără libertate, fără posibilitatea alegerii, fără lipsă de compromis. Pentru că trebuie să mănînci, să dormi, să iei autobuzul sau metroul, iar ceea ce ţi se oferă sunt, de fapt, plăcerea pe care o simte curva în momentul în care prestează, pentru nişte bani care-i aduc, pentru 10 minute, un zîmbet pe buze, exact atît cît îl am şi eu, după ce încasez salariul şi îmi plătesc datoriile faţă de prieteni, proprietar, administrator, furnizorul de energie electrică, operatorul de telefonie mobilă.

Aş vrea un job care să-mi dea posibilitatea să zîmbesc mai mult şi sincer. Dar zîmbesc acru, pentru că, în vremurile acestea, bonusurile, finanțările, targetul, te păcălesc în felul măgarului momit cu morcovul în undiță, care trage, dar nu prinde morcovul. Dacă nu-ți convine, zic ei “valea!“, sau te hotărăști tu. Nici nu contează, munca ta e făcută, ei au încasat banii din vînzările făcute de tine, ție ți-au dat un mizilic. Ai fost păcălit, bucură-te, pentru că imediat vine alt fraier, care o încasează la fel ca tine – vinde, dar nu ia bonus, apoi vine altul și tot așa. Compania încasează bani, tu – frustrări și datorii la lumină, la întreținere, la telefon – ei nu oferă nimic – a, oferă training de vînzări gratuit, în fapt, un mic exercițiu de mesmerizare și spălare de creier. Sau oferă condiţii de lucru, un birou, un calculator, un automat de cafea. Şi un salariu din care abia dacă plăteşti chiria. Nu poţi visa la o casă a ta, nu poţi visa la o maşină a ta, nu poţi visa la o viaţă a ta. Ai viaţa a cîtorva milioane de oameni, care sunt în aceeaşi situaţie ca şi tine, care n-au altă calitate, decît că pot vota. Dar şi ei, ca şi mine, suntem epilaţi zilnic pe suflet, pe creier, suntem epilaţi de vise. Avem pielea prea albă, şi lipsită de orice culoare a viselor. Oricît de poet aş fi, ştiu şi eu că nu există poeţi fără vise.

Am 40 de ani și nu mai știu cine sunt. Lumea m-a transformat din cine eram, într-un om care caută un job, care să-i dea dreptul la viaţă. Pentru că şi scriitorii au dreptul la viaţă, şi poeţii au aceleaşi nevoi, cum au corporatiştii. Am nevoie de un job care să-mi permită să nu mint, un post care să nu spună despre mine ceva de genul „am 40 de ani și trebuie să mint alți oameni ca să îmi cîștig pîinea”. Pentru că m-am săturat să fiu eu fraierul ăla care aleargă după morcov, după bonus, după finanțări promise și neonorate. Aș vrea să spun din nou, ca la început, că am 40 de ani și sunt poet. Dar NU mai pot fi poet dacă, pentru a-mi cîștiga dreptul de a trăi, trebuie să mă mint pe mine, trebuie să-i mint pe alții, ca să pot cîștiga o pîine.

Am 40 de ani și sunt o simplă frunză în bătaia vîntului. Un obiect atît de fragil și atît de ușor de manipulat de o societate care îl anihilează ca personalitate, ca valoare, ca ființă vie.

Am 40 de ani și sunt un obiect.



Citiţi şi

Azi, m-am hotărât

Un telefon și o scroafă

Trebuie să ṣtii când se încheie o etapă din viaṭa ta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,696 views
Tag-uri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Your tuppence

  1. lacrima ungur / 2 December 2015 8:00

    Din nefericre , în ziua de azi, creatorii de de hrană a sufletului, a minții, nu au susținerea necesară pentru a fi 100% dedicați artei lor.
    Tot din nefericire încă se poartă, în multe domenii de activitate, principiul lămâii: stors și aruncat!
    Mecenatul este un deziderat care ar asigura creatorilor să aibă timp, liniște și stare sufletească.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Dana / 3 June 2015 18:40

    Nu in toate domeniile se aplica argumentul pilelor. Mai ales in domeniile tehnice, conteaza ce stii sa faci, nu cine te aduce. Mi s-a intamplat o singura data sa obtin un job la recomandarea unei prietene, iar acea prietena nu a participat la interviul de recrutare, din motive etice.

    In rest…”o lupta-i viata, deci te lupta”, cum spunea Cosbuc. Imi pare rau ca ai trecut printr-o perioada atat de neagra, sper sa iesi la liman. Succes !

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. HN / 31 May 2015 11:33

    Dar profesor?

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  4. Iulian / 31 May 2015 0:47

    Primul si cel mai important atu al uni barbat este INCREDEREA IN SINE.(self confidence). Atata timp cat mintea ta e setata pe a te plange si a fi disperat, exact asta obtii din exterior. Ca scriitor, stii care este valoarea spiritului. Nu exteriorul te modeleaza, ci tu il modelezi. Viata ta depinde de tine, NU de niste jmekeri deghizati in patroni. Un barbat este stapanul vietii si al lumii sale. De aia barbatilor li se spune ‘DOMNI” – pentru ca ei domnesc peste lumea lor proprie. Inca mai ai timp sa te regasesti, 40 de ani e o varsta frumoasa, care combina forta tineretii cu intelepciunea maturitatii. Daca incepi sa gandesti viata pozitiv si asezandu te pe tine in primul rand al propriei vieti, lucrurile se vor skimba. Solutii exista, cauta le. Ceea ce ai de improspatat in primul rand este modul in care te vezi pe tine insuti. Succes!
    Arnold Schwarzie spunea asa :” Secretul este sa ti folosesti mintea PENTRU tine, nu IMPOTRIVA ta”.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  5. maria / 29 May 2015 21:41

    Pentru a intelege ce ti se intampla si de ce si ce ar trebui sa faci , iti recomand sa vorbesti cu Ovidiu Dragos Argesanu – vezi pagina lui oficiala pe net si saitul lifespirit,tv – are si tel pus.
    Sper sa -ti fie de folos.
    De tine depinde .

    Thumb up 0 Thumb down 2
    Reply
  6. sanziana / 28 May 2015 22:40

    Suflete, frate al meu, te inteleg perfect. Cred ca cel mai mult,( in experienta supravietuirii pe care o traversez,)m-a zgaltait momentul in care, vazand ca aplic la job-uri sub pregatirea mea, oamenii pt care credeam ca contez mi-au spus..”n-ai demnitate”.
    Iti doresc curaj, vise implinite si viata pe care o meriti sa o traiesti.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  7. Marius / 28 May 2015 15:49

    Eu te-as vedea copywriter la o agenţie de publicitate. Am auzit că ar fi cel puţin 84 prin Bucureşti, fiindcă atâţia s-or înscris la un recent pitch al Carrefour.
    Cred că dacă-ţi iei un coş şi afli de la marketingul franţujilor lista cu pricina, te-ai făcut cu cea mai bună bază de date a potenţialilor angajatori. Baftă, că meriţi!

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
  8. miha / 28 May 2015 11:55

    Te inteleg, atat cat pot. Eu imediat merg pe 27, unii ar zice devreme, eu zic: incep sa ma satur. Da, pilele sunt factorul primordial de recrutare in cele mai multe cazuri, acum, sinceri sa fim, satui de sclavagism si tras la jug in campul (minat!) al muncii, daca cineva iti ofera o sansa la mai bun, cine ar refuza? In ideea in care chiar daca nu ai experienta similara postului oferit, ai capacitatea necesara si dorinta de a invata. Pana una alta, privesc cand amuzata, cand dezamagita, la mai-marii mei cum po(r)cesc limba romana si alte discrepante cu incadrarea profesionala actuala…

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  9. big john / 27 May 2015 20:47

    stai sa ajungi la 50+….sa vezi atunci…

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro