Am fost Acolo

Tudor ZarojanuPână în 28 ianuarie 1990 nu înţelesesem mai nimic din ceea ce se întâmpla în România. Pe 21 decembrie 1989 mă aflasem în mulţimea care manifesta în apropiere de magazinul Eva, faţă-n faţă cu scutierii, până când fuseserăm împrăştiaţi de două tancuri. Prezenţa acolo mi-a oferit ocazia să ştiu – spre deosebire de alţii, care neagă asta şi azi – că revoluţia, atât cât a fost revoluţie, era nu doar anticeauşistă, ci şi anticomunistă, de vreme ce s-a scandat ironic „A făcut şi plopul pere!”, după ce, la Congresul al XIV-lea al PCR, Ceauşescu afirmase vesel că „România o să se întoarcă de pe calea comunismului când o face plopul pere şi richita micşunele!” Ştiam de asemenea că românii care ieşiseră în stradă nu vroiau răzbunare, ci doar dreptate, căci strigaseră „Ceauşescu judecat pentru sângele vărsat!” Judecat, nu ucis.

Cu toate acestea, am fost şi eu – ca mai toată lumea – zăpăcit şi prostit de uriaşul aparat de manipulare care vântura ştiri despre băbuţe prinse cu gloanţe vidia în sacoşele de piaţă, surse de apă otrăvite şi terorişti care „trag din toate poziţiile” şi au bocanci cu ventuze cu care se caţără pe faţadele blocurilor…

Înfiinţarea FSN mi s-a părut firească. Decizia de a participa la alegeri, „la cererea maselor”, mă pusese pe gânduri, dar nu mă deşteptase cu totul. Era ca şi când selecţionata naţională ar juca în Divizia A, contra echipelor de club din care şi-a ales jucători pe sprânceană.

Zielele de 28 şi 29 mi-au redat luciditatea şi atunci am înţeles cine cu cine se bate şi mai ales de ce şi pentru ce. În condiţiile astea, fenomenul Piaţa Universităţii l-am considerat ca fiind al meu, în spiritul a ceea ce simţeam şi visam. Am fost acolo cât de des şi cât de mult am putut şi m-am bucurat să întâlnesc în Zona liberă de neocomunism oameni din lumea mea, oameni – ca şi mine – neangajaţi politic de nicio parte, neplătiţi şi nechemaţi de nimeni. Am purtat cu mândrie – şi mi-l revendic şi acum – titlul de Golan.

piata universitatii 13-15 iunie 1990-3_rsz_cp

Nu mă aflam acolo ca să socializez, ca să mă afişez sau – cum s-a spus mai târziu – ca să „recuperez” absenţa din noaptea de 21 la baricada de la Inter. De ce-aş fi făcut-o? Nu intenţionam să devin persoană publică. Mă aflam acolo, pur şi simplu, pentru că speram sincer că s-ar putea evita prelungirea trecutului.

M-am înşelat. Rezultatul alegerilor din 20 mai a fost o dezamăgire amară. Pe care însă am înghiţit-o ca atare. Chiar cred în democraţie şi nu rezonez cei care se plâng de calitatea aleşilor. Cine i-a ales? Asta-i regula – şi, totodată, asta-i limita – democraţiei.

Am încetat să mai merg în Piaţă, la fel ca majoritatea. Treceam, uneori, ziua, cu nostalgie. Nu ştiam bine dacă să-i admir sau să-i deplâng pe cei câţiva care mai agitau stindardul Zonei. Evident, în orice mulţime – mare sau mică – se strecoară şi „declasaţi”, cum spunea cineva. Dar nici acum nu cred că am dreptul să-i judec sau să-i categorisesc pe rezistenţii post-electorali.

Pe 13 iunie am avut un presentiment, drept care am plecat de-acasă cu aparatul de fotografiat, deşi nu ştiam nimic despre ceea ce se-ntâmplase în zori. Când am aflat, am fugit de la serviciu şi m-am dus acolo, împreună cu câţiva colegi. Nu din curiozitate morbidă, nici ca să dăm cu pietre. Încercam să înţelegem ce se întâmplă. Am văzut oameni plini de sânge, după descinderea la Arhitectură a „IMGB-face-ordine!” O maşină răsturnată. Lume multă, agitată, dar confuză. Colegii au plecat, iar eu m-am oprit pe Str. Biserica Enei. A început să plouă. Undeva, spre fântână, se vedea un autobuz de-a latul străzii şi se zăreau scutierii aduşi cu el. Au început nişte mişcări de du-te-vino: mulţimea se îndrepta spre jandarmi, câţiva aruncau cu pietre, unii jandarmi aruncau înapoi, drept care mulţimea o lua la fugă spre Union – şi aşa de câteva ori la rând, până ce a fost incendiat autobuzul („conform înţelegerii”, avea să reiasă dintr-o înregistrare…) Atunci scutierii au fugit şi mulţimea a năvălit în piaţă. Nu peste mult, s-a redeschis balconul şi, întâmpinat cu urale, a reapărut Marian Munteanu – reţinut de Poliţie în acea dimineaţă pentru o presupusă cauză de drept comun, mai ţine cineva minte asta?

A încercat să organizeze nici el nu ştia bine pe cine, în ce fel şi în ce scop. De fapt, mai mult a încercat să liniştească oamenii şi MINT cu neruşinare cei care susţin că ar fi incitat, pentru că eram acolo şi l-am auzit spunând: „Fără violenţă! Nu uitaţi că asta e deviza noastră!”, la care cineva i-a strigat de jos: „Nu mai ţine fără violenţă cu ăştia!”

Am plecat. Restul zilei l-am văzut la televizor, inclusiv apelul „către toţi oamenii de bine” să vină să apere democraţia. Mai era nevoie şi de un ordin special, secret, pentru mineri? Doar ei erau „de bine”…

A doua zi, dimineaţă, am ascultat discursul de întâmpinare a minerilor, din balconul Palatului Victoria. S-a vorbit mult despre celălalt discurs, cel cu mulţumirile „pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile”, dar nu s-a remarcat că din speech-ul de bun venit a lipsit ceva crucial, care putea salva totul: precizarea că – orice s-ar fi întâmplat în ziua precedentă (fie şi apariţia unor „legionari în uniformă, cu steagul verde”!!), pe 14 dimineaţa în Bucureşti nu se mai întâmpla nimic şi, ca atare, nu era nevoie de nicio intervenţie a nimănui, cu atât mai puţin a unor civili.

A urmat ce-a urmat. Am fost din nou pe stradă, am mărşăluit printre mineri, ţinându-l strâns de mână pe colegul care fierbea: „Io mă duc şi-i întreb dacă orele astea le vor fi plătite!” Am văzut cu ochii mei trecători bătuţi pentru unicul motiv că arătau „suspect”, adică aveau faţă de intelectuali. Şi am mai văzut, la întoarcere, mineri aruncând pe geam, de la etajul blocului de vizavi de Grădiniţa, cărţi şi foi disparate, ţipând „Uite ce-aveau ăştia în casă!”. Am cules de jos o pagină, era ruptă dintr-un manual tehnic… A doua zi, o colegă care locuia în acel bloc ne-a povestit că au găsit sânge pe palier şi vecinii respectivi au dispărut.

Când a apărut volumul „Piaţa Universităţii” am citit mai ales mărturiile arestaţilor, după care mi-am pus cartea pe noptieră pentru ani buni, cu o intenţie precisă: dacă vreodată o să fiu tentat să spun: „Ei!, ce-a fost, a fost…” să recitesc repede câteva pagini.

N-a fost nevoie. N-am uitat nimic şi n-am să spun niciodată „Ce-a fost, a fost”.



Citiţi şi

Pentru ziua de mâine nu te poate judeca încă nimeni

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

„Taci și înghite” nu e pentru tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
619 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro