Cât de bine mă simțeam fără să fac nimic. Mirosul mării mă umplea de o bucurie uitată într-un colțișor din mine și acum regăsită ca o doză care mă vitaminiza, mă făcea să simt că trăiesc. De o vreme, aveam prostul sau bunul obicei să fac calcule, să pun în balanță, să analizez binele și răul din viața mea și a altora. Erau multe “de ce” uri și tot felul de răspunsuri care-mi plăceau și nu-mi plăceau.
Oare îmi plăcea să mă mint singură sau găseam răspunsurile care mi plăceau mie? Nu cred, nu e genul meu. Mă tot întrebam de ce ne-o plăcea nouă, rasei umane, să complicăm lucrurile, să părem ce nu suntem, să judecăm cu ușurință?
Uff, mi-a udat prosopul marea asta neastâmpărată și albastră ca o floare de cicoare și m-a trezit la realitate; realitate care stătea cam așa: îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dat bun și rău, doar așa m-ai făcut să-mi despietresc sufletul și să par copilul tău, să-mi aduc aminte să mă bucur de raza de soare care se joacă pe fața mea, de mirosul mării, de bucuria câinelui pufos când îl mângâi pe cap, de mulțumesc-ul copilului din parc după ce-i întind o bomboană și el o apucă cu mânuța dolofană și cu un zâmbet cât toată fața.
De ce acum mă pot bucura de toate mărunțișurile astea, care până acum trei luni nu contau și acum stau în capul listei mele de lucruri și stări magice? Păi, normal că acum te bucuri de ele – îmi susură-n ureche ironica din mine – pentru că ai luptat prea mult pentru oameni și idei greșite, te-ai bucurat pentru lucruri care-ți făceau bine doar material și te-ai complăcut în leagănul de trandafiri care erau plantați într-o mocirlă, dar deh, erau tot trandafiri…
– Doamna Agatha, haideți să intrăm; în zece minute începeți radioterapia…
“Ți am promis și sper să iasă totul bine, să mă pot ține de cuvânt să ne bem vinul amândoi pe malul mării” îmi răsunau în urechi cuvintele doctorului meu, mai nou preferat…
Să vedem cum o să iasă totul și îți mulțumesc, Doamne, că sunt și eu copil de-al tău și m-ai primit sub aripa ta fără să mă cerți ca pe un fiu rătăcitor ce am fost, ca o barcă în derivă în mijlocul mării. Pe care se pare că ai luat-o de frânghie și o tragi încet, încet, la mal.
Ce bine că mi-am reamintit…
Guest post by Roxana Neacșu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
