Atunci când m-am măritat eu, ideea de a fi femeia unui bărbat fără cununie te transforma direct în ţinta unei ploi de pietre aruncate de cugetul şi simţirea oamenilor de bine contemporani şi te procopsea pe viaţă cu adânci remuşcări vizavi de onoarea, pătată ireversibil, a părinţilor proprii şi a tuturor aparţinătorilor legali din arborele genealogic.
Se căsătoreau, deci, oameni care nu aveau în comun decât o pasiune mistuitoare, transformată în cenuşă încă din primele luni de dragoste legală şi care, în funcţie de tăria de caracter din dotare, divorţau sau nu, rămânând pe veci tributari unui tovarăş de apartament profund nefericit şi la fel de încorsetat în covenienţe.
Se căsătoreau, însă, oameni pentru care ciorba de pe aragaz se măsura în atingeri şi încuviinţări, oameni care, după douăzeci de ani, în dimineţile aferente, dregeau ambele cafele în funcţie de preferinţele celuilalt, cu fluturaşi şi alte zburătoare intacte în suflet şi stomac.
Relaţiile de acum se înscriu pe aceeaşi orbită ca cele de atunci, fără obligativitatea acelei hârtii înfricoşătoare, însă. Şi nu este un lucru rău. Libertatea, în orice formă a ei, este, întotdeauna, de preferat. Dar până unde suntem dispuşi să împingem graniţele şi până când?
Iubirea te ia, te duce şi dă cu tine de pământ. În secunda în care te scuturi de praf, realizezi că eşti pregătit să o iei de la capăt şi, dacă se poate, tot cu adrisantul anterior. Dacă nu şi nu, după inevitabila oblojire a inimii sfâşiate, apare alt doritor/doritoare să-ţi picure serenade şi promisiuni de viaţă veşnică şi fericită. Şi nu este un lucru rău.
Rău, însă, este că am călcat în picioare orice instanţă morală capabilă să ne tragă la răspundere ori de câte ori am călcat în picioare sufletul celui de lângă noi. Să ne pună la colţ că, în goana noastră după absolut, am ignorat că perna lui sau a ei era, în fiecare dimineaţă, mai irigată decât hectarele de porumb pe timp de secetă.
Ar fi fost mai uşor atunci să alegi dacă DA sau dacă NU.
Divorţul doare, al naibii de tare doare. Dar cine spune că despărţirea, după o relaţie de ani şi ani, neoficiată, însă, religios şi legal, doare mai puţin sau lasă urme mai uşor de acoperit? Copii se fac şi cu acte şi fără acte. Şi ei sunt cei mai afectaţi. Dar şi aici intervine puterea de a ne apleca asupra lor, cu vorbe şi mângâieri, cu zâmbete rupte din durere ascunsă, cu minunea iertării şi a răsăritului de soare, cu mâna ta peste umerii lor, ocrotire şi iubire şi pedeapsă la un loc.
Eu spun: DA.
Sau, cel puţin, asta am vrut să fac.
Ce mi-a ieşit … Dumnezeu cu mila şi voi cu părerea.
Citiţi şi
Ce carte alegi azi? Ghidul lecturilor care cresc odată cu copilul tău
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
