Cinematografia este o iluzie frumoasă. Să nu uităm momentele de început când intrai în sala de cinema ca într-un templu, te copleșeau sala, clar-obscurul, prezența emoționantă a celuilalt care râdea, plângea, era uimit de imagine odată cu tine.
În timpul celor două războaie mondiale, cinematograful era o posibilitate de a uita de mizeria, durerea și alienarea din societatea zguduită de ură și de moarte. Aveau succes filmele-basm: muzicaluri cu fete superbe, povești incredibile de dragoste, așa-numitele filme „champagne”, după denumirea lui Woody Allen, în care toate personajele erau îmbrăcate elegant, vorbeau ca dintr-o altă dimensiune a existenței și, evident, beau șampanie.
„Le fabuleux destin dʼAmélie Poulain” (titlul original anticipează mesajul mai bine decât elipticul „Amélie”, cum a fost tradus în română) îmi pare un omagiu adus acestui aspect al cinematografiei, acela de a fi „uzină de vise”. E un basm pentru adulți, iar efectul de emoție duioasă este creat prin muzica uluitoare a lui Yann Tiersen, culorile expresioniste, fără nuanțe, ca în desenele în guașă generoasă ale copiilor, prin scenariu, dar mai ales prin jocul inocent al protagonistei.
Scenariul urmărește mai multe planuri, Amélie fiind de fiecare dată personajul-cheie care declanșează schimbări radicale în destinul celor cu care intră în relație. Cu tatăl său, bulversat de faptul că soția i-a murit când Amélie era doar o copilă, va avea mulți ani o relație bizară, comunicarea dintre ei fiind absentă. Ca să îl determine să plece în călătorii cum și-a dorit dintotdeauna, o va ruga pe o prietenă stewardesă să îi facă fotografii din străinătate cu piticul de grădină pe care i l-a furat tatălui. Pe bătrânul cu oase de sticlă care pictează de 20 de ani același tablou de Renoir îl încântă cu înregistrări video surprinzătoare. Pe Collignon, vânzătorul de fructe și legume, care se poartă urât cu angajatul ciung și puțin retardat îl pedepsește după metoda „Zorro”, făcându-i tot felul de șotii: intră în apartamentul său și îi inversează clanțele, veiozele, pasta de dinți o înlocuiește cu crema medicinală pentru picioare, îi pune sare în coniac, culminând cu înlocuirea numărului de telefon al mamei (la care suna în cazuri disperate) cu cel al serviciului psihiatric de urgență. Cuplează persoane singure în cafeneaua „Deux moulins” unde lucrează, scrie pe ziduri replici dintr-un roman al unui scriitor ratat, falsifică o scrisoare de la soțul portăresei ca să îi dea iluzia că pe ea a iubit-o până la moarte. În ceea ce privește propriul destin, Amélie se dovedește timidă, introvertită, nesigură în ceea ce privește succesul unei relații de dragoste și va amâna întâlnirea cu visătorul Nino Quincampoix cât mai mult posibil, prin tot felul de stratageme. În final, vor fi împreună, într-un Paris idealizat, cartierul Montmartre mai precis, doi visători incurabili: ea, o copilă care se amuză făcând broscuțe în apă, el, colecționar de poze de automat ratate, pe care le reconstituie ca o încercare de amânare a uitării (după ce colecționase pași în asfaltul umed și râsete bizare).
„Filmul este o comedie cu puternice influențe new wave, freecinema și dogma prin faptul că spectatorul nu este lăsat să-și imagineze nimic, acesta primește informații precise constant de la narator (a cărui voce se aude în off), precum și datorită stilului neconvențional în care s-a filmat. Au fost utilizate numeroase filtre creând o varietate cromatică filmului, mișcări de aparat și încadraturi specifice cinematografiei postmoderniste, precum și utilizarea de efecte speciale (privirea de rămas bun a peștelui și topirea lui Amélie) […]”. (mai multe, aici).
Umorul este extraordinarul ingredient care face printre altele filmul de neuitat. Există nenumărate situații comice: farsă (vecinul păcălit să creadă că televizorul e stricat, vânzătorul de fructe chinuit de Amélie), neverosimil (tatăl care e făcut să creadă că piticul „călătorește”), mimarea unui eveniment „real” (reconstituirea scrisorii pentru portăreasă, profitând de o știre verosimilă), prin contrast (inocentul Nino lucrează la un sex shop), prin qui-pro-quo (Nino este crezut iubitul secret al lui Georgette, ceea ce stârnește o criză ridicolă de gelozie în lanț), cuplul comic (părinții lui Collignon).
Să nu uităm șaradele postmoderniste: motivul pentru care Amélie crede că Nino nu poate veni este redat printr-o fantasmagorie creată cu imagini reale din documentare sau filme rusești, în colaj cu imagini în care joacă Mathieu Kassowitz. Când se supără pe omul cu oase de sticlă, Amélie „vede” un film rusesc în care Stalin îi dictează secretarului gândurile ei (scenă care amintește de „Heartburn” al lui Mike Nichols).
Jean-Pierre Jeunet a făcut în primul rând un film pictural, ca o căsuță de poveste. Scenariul însă, fără muzica absolut senzațională a lui Tiersen, nu ar fi fost suficient pentru acest film care a devenit o emoție a adultului care își redescoperă bucuria de a trăi.
În enciclopedia cu nr. 15 „Filmul. Regizori, filme, capodopere” a Editurii „Litera” (2010), ni se spun următoarele despre film: «Născută într-un Paris imaginar, romantic, Amélie este copilul ingenios al unui „nevropat și [al] un[ui] iceberg (sic)”. Acum este chelneriță și vrea să se strecoare în viața celorlalți, dar faptul că e prea băgăcioasă îi exasperează pe cei din jur, chiar și atunci când vrea să își exprime iubirea. Ea începe o adevărată incursiune în fabulosul Montmartre, ca să adune tot felul de nimicuri. Imaginile sunt doldora de detalii și digresiuni narative cu o multitudine de povești paralele care, în final, se rezolvă.»
Dar rezumat astfel, filmul pare doar o joacă narativă. Mie mi se pare mai profund de atât. Se vede nevoia uriașă de surpriză, de ludic, de celălalt care să observe detaliul din viața noastră care face diferența dintre o existență anostă și una surprinzătoare. Privind filmul, realizezi că omului contemporan îi e foame de poveste, de copilăria spirituală care ar trebui să existe în fiecare dintre noi, nu numai în artiști sau în visători incurabili. Cel mai mult frapează în film timpul. E unul liniștit, care, în ciuda unui ritm narativ alert de multe ori, sugerează o anumită candoare, ca și cum omenirea nu ar fi prinsă în cleștii unei civilizații care produce stres și alienare: oamenii gătesc și mănâncă fără grabă, stau mult în cafenele, au plăcerea vorbei, a hobby-urilor, a bucuriilor mici. Gestul lui Dominique Bretodeau de surpriză absolută (cu efectul madelainei lui Proust) prin care deschide nu numai cutia veche de decenii în care păstrase fleacuri, ci și inima sa împietrită de tată care nu comunică de mult timp cu fiica, este unul dintre cele mai frumoase din film. Și cred că e o lecție extraordinară despre suferința pe care o poate genera în om graba caracteristică a lumii în care existăm. Un film profund, din gesturi mici. Dar esențiale.
Regizor: Jean-Pierre Jeunet
Scenariu: Jean-Pierre Jeunet; dialoguri: Guillaume Laurant
Imagine: Bruno Delbonel
Muzica: Yann Tiersen
Casa de producție: Canal +, (durata 122 de minute); difuzat Franța: 25 apr. 2001/ SUA: 16 nov. 2001
Buget: 10 milioane de dolari, încasări: 173. 921. 954 milioane dolari
Gen: comedie romantică
Nota IMDB: 8,3 din 10
Cu: Audrey Tautou, Mathieu Kassovitz, Serge Merlin, Rufus.
A fost nominalizat la cinci categorii la Oscar, la Globul de aur o dată, are două Bafta, pentru scenariu original și design de producție și patru premii César: film, regizor, muzică, design de producție. Regizorul, inițial intenționase să o distribuie pe Emily Watson, dar nereușind, a rescris scenariul pentru o actriță franceză. Amélie a fost jucată în final de Audrey Tautou al cărei tată este medic dentist, iar mama educatoare asemenea părinților personajului ei; numele i-a fost dat după celebra Audrey Hepburn, iar jocul ușor poznaș și inocent amintește de rolurile celebrei actrițe din ”Sabrina”, ”Funny Face”, ”The Charade” sau „Roman Holliday”.
Varia:
O broască a fost numită după „broscuțele” pe care le făcea Amélie „Cochranella Amélie” deoarece, ca și personajul de film, broscuța amazoniană întruchipează perfect „la joie de vivre”.
După ”Intouchables” al lui Olivier Nakache și Eric Toledano, cel mai vizionat film în afara Franței despre un tetraplegic.
Din 2013, este pe locul doi internațional ca film francez, după numărul de spectatori (23. 115. 858).
„Café des 2 moulins” a devenit foarte frecventată după film.
„New York Times” l-a inclus în lista celor mai valoroase filme făcute vreodată. Numărul doi în clasamentul „Empire Magazine” cu cele 100 de filme bune ale cinematografiei universale. Cel mai bun film al deceniului – sondaj online în 2010 al revistei „American Cinematographer”.
Muzica originală (fără două cântece) vândută în peste un milion de exemplare.
Replici memorabile din film, care pot fi nu numai distractive, ci și pline de înțelepciune:
Dominique Bretodeau: „Nostimă viața. Când ești puști, timpul de-abia se scurge, apoi, brusc te trezești că ai 50 de ani. Iar din copilărie rămâne cât încape într-o cutie ruginită.”
Naratorul (când Amélie găsește anunțul despre albumul pierdut al lui Nino) „O fată obișnuită ar fi căutat numărul, l-ar fi întâlnit, i-ar fi returnat albumul și ar fi încercat să vadă dacă visul poate deveni realitate. Dar exact asta Amélie nu voia să facă.”
Amélie lui Collignon: „Cel puțin dvs nu riscați să ajungeți o legumă pentru că până și anghinarea are inimă!”
Stalin imaginar: „Dacă Amélie preferă să trăiască într-un vis și să rămână o tânără introvertită, e dreptul ei. Căci a-ți rata viața e un drept inalienabil.”
Scriitorul ratat: „Fără tine, emoțiile de azi nu sunt decât rămășițele emoțiilor de altădată”.
Raymond Dufayel: „Micuța mea Amélie, tu nu ai oase de sticlă. Poți să îți trăiești viața. Dacă lași să îți scape șansa asta, cu timpul, inima ta va deveni la fel de uscată și vulnerabilă precum scheletul meu.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
