America mea

Marius Constantinescu

7 December 2015

Marius ConstantinescuCumva, mă îndreptam spre capitulare. Adică uşor, uşor, îmi scoteam din sistem imaginea mea colată acolo. Nu era o renunţare definitivă, ci o cochetare cu un mod hiper-realist de a gândi. Unul în care raţiunea îmi spunea că o asemenea aventură e o plapumă mult prea disproporţionată cu datele mele concrete. Ani de zile am făcut din aceste gânduri o marotă. Ştiţi cum e, mai bine mă pregătesc eu pentru ce e mai rău decât să fiu dezamăgit atunci. Unii dintre cei care mă citesc acum nu mă cunosc (doar) din aceste rânduri. Ei vor şti primii, fără îndoială, că hrăneam un vis nici tainic, nici fluctuant, ci constant: să ajung în America. Nu era un vis arzător, cel puţin nu la nivel de can’t live without it şi începeam să îmi imaginez viaţa şi fără zborul peste Atlantic. Dar undeva, în mine, nişte corzi subţirele încă mă mai ţineau de o dorinţă care nici nu a crescut, nici nu s-a diminuat, ci s-a instalat de la bun început ca însăşi America: mare. Încă din adolescenţă.

DSC_5767

Damian Drăghici îmi povestea, într-un interviu, că a fost fascinat de America din momentul în care a dat cu nasul de filme, de Coca-Cola, de Sylvester Stallone… Eu n-aş fi în stare să pun degetul pe un moment zero.

S-ar putea să aibă de-a face cu opera. Nu am văzut nicăieri mai multe preluări de spectacole (excelente, şi spectacolele, şi preluările) decât la Metropolitan.

Filmele au, clar, un rol. Dacă e să cunoaştem un fel de realitate paralelă cu a noastră, atunci cea prezentată de filmele americane este, măcar din punct de vedere cantitativ, cea mai prezentă.

Are clar de-a face cu limba. Ador engleza mestecată american, sportivă, plină de sintagme care, adesea, sună mai bine şi mai convingător decât limba nativă. Mi-am împănat cu ele limbajul de zi cu zi nu din snobism şi din hipsterism, ci pentru că expunerea excesivă la ele o are drept consecinţă, dar şi pentru că, de multe ori, let’s face it (sic!), sună mai bine, mai de acolo.

New York-ul e vinovat în mare proporţie. Mi-amintesc că făceam, pe vremuri, o emisiune la Radio România Cultural, se chema „Călător pe mapamond”. Genul de exerciţiu stilistic cu audienţă aproape confidenţială, în care elucubram cu libertate deplină experimente tehnico-artistice şi formule de inventat content care mă impresionau doar pe mine şi pe care, cel mai adesea, doar eu le înţelegeam. Ei, şi nu mai ştiu cum, am decis să fac o emisiune despre New York. Nu ştiu dacă nu cumva am legat-o de momentul 9/11… Ideea e că, din documentarea mea serioasă, m-am trezit atât de înrobit de aparenţa turistică a acestui megalopolis, încât l-am urcat instantaneu în vârful piramidei visurilor mele de evadare. Stă şi astăzi acolo.

Nu pot omite literatura. Câţiva dintre scriitorii pe care îi cultiv asiduu se revendică sau descriu spaţiul american.

Şi cum să nu spun o vorbă despre muzică? Oameni buni, sunt omul MTV-ului. Adolescenţa mea e adolescenţa anilor 90 şi a exceselor grafice, sonore şi de idei pe care am primit-o de acolo.

Nici mama nu e străină. După prima vizită – Milwaukee, Chicago – nu a venit prea convinsă. San Francisco i-a plăcut mult. Dar New York with the millennium approaching a fost un şoc, de pe urma căruia, la fel ca Veneţia sau Londra, s-a distilat un îndemn care nu a dat greş (până acum): „Mamă, încearcă să ajungi acolo. La cum te ştiu eu, o să fie exact pentru tine”.

Bref, ca să nu lungesc pelteaua, iată doar câteva motive pentru care America s-a înşurubat determinant în spaţiul primitor şi extrem de influenţabil al speranţelor mele. Speranţele, însă, se înconvoaie, cum ziceam la început, odată cu trecerea anilor şi cu înflorirea raţiunii. Şi apoi, să recunoaştem, să ajungi în America nu e chiar cel mai uşor lucru. Iar eu sunt un tip comod, indiferent de ce clamez sau ce impresie las. E suficient să aud de o experienţă descurajantă că să mă înfig în răscrucea îndoielilor şi să mulţumesc neauzit de nimeni providenţei care mă readuce pe drumul ştiut. Au trecut anii, iar dorinţa de a ajunge în America a făcut casă (nu ştiu dacă bună) cu îndoiala. Prea scump, prea complicat, prea mare.

DSC_5596

Şi iată cum, pe ultima sută de metri a lui 36 (şi eu, da, teribil de copilăresc, îmi pun borne temporale stupide potrivit cărora asta sau ailaltă până la nu ştiu ce vârstă) mi s-a întâmplat America. Nu New York-ul, e-adevărat, ci luxurianta, somptuoasa, senzuala şi senzoriala Florida de Sud. Şi ştiţi ce am făcut? După un pârdalnic obicei, nu m-am bucurat. Am privit mefient, am desfidat bucuria celor din jurul meu, am fost neîncrezător, prudent, rezervat în reacţii. Plecam cu treabă, obligaţiile profesionale nu erau de ici, de colo, era o călătorie aşezată ca un moţ neaşteptat de fes pe creştetul meu care îşi setase sfârşitul de an fără (asemenea) aventuri majore, era o zonă despre care ştiam puţin, iar necunoscutul nu e o variabilă cu care eu să relaţionez relaxat. M-am cufundat în acte, note, rezervări, corespondenţe, bilete. Am investigat posibilităţi de trenuri şi taxiuri. M-am blindat cu documente, de parcă mă acreditam drept ambasador. Am fugit de somn mai bine de douăzeci şi patru de ore, până ce m-am transformat într-un zombie, doar ca să îmi fac adaptarea mai lină la fusul orar pe care îl împrumutam pentru o săptămână. Şi ştiţi ce mă supără cel mai mult? Că am pus atâtea hârtii, justificări interioare, deconturi şi griji între mine şi dorinţa mea a fi acolo, încât era cât pe-aci să o pierd cu totul. Noroc cu un zbor de treisprezece ore care m-a decavat fizic, dar care, cu nasul sprijinit în hublou – sprijinit şi el, la rândul lui, de un cer bicefal, cu luna la stânga şi norii însoriţi la dreapta – mi-a amintit de mine însumi şi de încotro mă îndreptam. Şi ştiţi de ce mă bucur cel mai mult? Că mi-am păstrat în mine un self – bicefal şi el – care, raţional pe de-o parte, i-a atras atenţia celuilalt, emoţional până la limita lacrimogenului, că o viaţă întreagă a aşteptat o asemenea schimbare de coordonate geografice.

DSC_5766

S-a întâmplat a doua zi. Dormisem cinci ore, mă îmbrăcasem frumos, afară erau palmieri şi flori deşuchiat de colorate, ibişi şi şopârle, mergeam pe marginea lui Interstate 95 (care uneşte Miami de Nordul Statelor Unite – douăzeci şi patru de ore non-stop dacă vrei să ajungi la New York, by the way), iar la supermarket eram întâmpinat cu How are you today? Did you do something nice? Have you noticed what a nice time we have today? You have a happy Thanksgiving!. Eu-l personal s-a plasat la distanţa optimă pentru a-l privi pe cel subiectiv care, în imaginarul lui, se aşezase pe marginea drumului, cu un gol de suflet deloc neplăcut şi care îşi contempla, ironic-uimit, poziţia, cu o vorbă a lui tata: „neam de neamul meu…” America mi se întâmpla(se). Cine ar mai fi crezut? Eram şi sunt un provincial, la urma urmei, care păstrase o dorinţă timp de douăzeci de ani presată ca într-un ierbar. Ca prin minune, planta prinsese viaţă din nou. Iertaţi-mi sinceritatea.

DSC_5500

Câteva ore mai târziu, am filmat unul dintre cele mai emoţionante şi dense interviuri din ultima vreme. Cine nu crede în Moş Crăciun?



Citiţi şi

„Mie îmi poți spune orice, oricum, oricând”

Un capriciu și nimic mai mult

Unde evadăm din „bula” noastră

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
538 views

Your tuppence

  1. Marius / 8 December 2015 10:55

    Nu, din pacate nu am fost nici atat de mobil, nici nu am avut prea mult timp la dispozitie de plimbari. Dar sper intr-o data viitoare. Multumesc pentru comentariu.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. windwhisperer / 7 December 2015 23:57

    nu-i asa ?! 🙂
    exista Mos Craciun…. si Papa Hem ( sper ca l-ai vizitat ) si furnici de foc- care nu stim de unde vin si unde se duc banii 😉
    https://windwhisperer.wordpress.com/2009/11/21/fire-ant/

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro