– Mi-e să nu mi se scoale.
– Ţie? Ce să ţi se scoale?
– Bine, măăă… Dacă e doctoriţa tânără…
– Şezi blând, că nu te caută nimeni în chiloţi.
– Da’ ce ne face?
– Te ascultă la plămâni, te verifică la cap…
– Ast-ar fi nasol pentru Fane!
– Ha, ha.
– Păi şi-atunci de ce ne-au lăsat în izmene?
– Ca să vadă, bă, dacă ai trup de armată!
– Şi dacă n-ai?
– Uite, bre, la ăştia!
– Ce-i?
– Joacă bridge!
– Şi ce vroiai să joace, poker?
– Nu, frate, da’ aici!? În chiloţi? Fără masă!?
– Ete, scârţ. Decartează pe scaun, şi ce?
– Apropo de decartat, noi ce decartăm diseară?
– Păi, zicea Gogu ceva de-o bere.
– Unde?
– Peste tot!
Totul părea o glumă. Chiar nu-şi aminteau de când nu mai fuseseră aşa bine-dispuşi şi de puşi pe şotii. Peste două minute, îi veni rândul lui Ştefan să intre. Doctoriţa era destul de bătrână şi, în plus, extrem de sobră. Îl puse să se-nvârtă ca la prezentările de modă, să-ntindă mâinile şi să facă tot felul de mişcări, în vreme ce ea bifa ceva pe o fişă, apoi îi împinse-n faţă un fel de cărticică de colorat, cu paginile pline de buline:
– Citeşte!
– Ce să citesc?, întrebă Ştefan siderat, căci nu scria nimic.
Doctoriţa se uită la el să vadă dacă face mişto. Nu făcea.
– Ce cifră vezi aici?
Tânărul se holbă.
– Nicio cifră.
– Dar aici?
Ştefan strânse ochii şi se concentră:
– Parcă un 2…
– E 7. O să ai probleme la permisul auto.
– Adică?
– Ai discromatopsie. Nu distingi nuanţele. Aici ce vezi?
– Buline roz…
– E clar. Bine, asta nu te scuteşte de armată. Trimite-l pe următorul.
De la Policlinica unde-i trimisese Comisariatul militar, Ştefan plecă spre facultate. Nu a lui, care trebuia să-l aştepte un an de zile, ci a Corinei, care intrase la Medicină. Se-ntâlniră în faţa curţii, se sărutară pe fugă şi intrară în somptuoasa clădire. Anul I avea curs de Anatomie, într-un amfiteatru cât Scala din Milano, sau cel puţin aşa i se păru lui Ştefan, mai ales că urcară undeva sus de tot.
Nu era nici prima, nici ultima oară când venea cu ea la cursuri, dar distracţia urma să se curme brusc peste trei zile, când el pleca. Umbra plecării se instalase serios pe feţe lor şi glumele de mai devreme erau uitate. Nu mai aveau putere. Ieşise de sub jurisdicţia lor.
Hotărâseră să petreacă un cât mai mare timp împreună, neavând nici cea mai vagă idee ce va urma. Nouă luni e un timp enorm. Mai ales la 19 ani. Mai ales când eşti mort de îndrăgostit. Vreme de 19 ani, Ştefan nu lipsise niciodată de-acasă şi din oraşul lui mai mult de două săptămâni, vara, în vacanţe, şi-acum urma să dispară pentru un interval de patruzeci de ori mai lung. Lăsându-şi nu doar confortul, nu doar familia şi prietenii, nu doar casa, oraşul şi obişnuinţele, ci şi iubita. Atâta doar că toate astea erau nişte gânduri, nişte constatări, nu nişte sentimente sau senzaţii. Nu încă… Când pleci la război ţi-e frică teoretic, pentru că te gândeşti ce ţi s-ar putea întâmpla. Groaza palpabilă se instaurează abia acolo…
În vreme ce Corina îşi nota ce spunea profesorul, Ştefan, ca de obicei, desena. Altădată ar fi desenat te miri ce, desenul lui obsesiv cu cei doi pescăruşi văzuţi printre gratii, sau siluete adolescentine, sau soarele printre nori, dar acum, având în faţă un caiet de Biologie, din acelea cu pagini desenabile, intercalate cu foiţe transparente, şi un manual de Anatomie, desena concentrat vertebre. O ajuta pe Corina cu temele pentru acasă. În două săptămâni, căpătase o dexteritate remarcabilă, inclusiv în reprezentarea umbrelor şi a texturii poroase a elementelor osoase.
La sfârşitul cursului, îşi luă caietul şi cartea cu el, căci lucra şi acasă, şi o lăsă pe Corina să meargă spre sala de Disecţie. Totul are o limită. Oricum, acolo nu l-ar fi lăsat.
La Elefterie pescui un 84 şi peste douăzeci de minute cobora la Moşilor.
Mai erau trei zile.
II
Comisariatul era în apropierea Gării de Nord, de unde urmau să şi plece. Împrejmuire de tablă înaltă de cinci metri, ca să nu se poată vedea din afară secretele militare, adică nişte clădiri necăjite adăpostind birouri. Afară, o mare de oameni tăcuţi – nu poţi face gălăgie în preajma unui comisariat militar, te trimit ăştia pe front, nu contează că nu-i război. Aşteptând nu ştiau nici ei prea bine ce. Îşi conduseseră copiii, fraţii, iubiţii şi sperau să-i mai vadă o dată când sunt scoşi încolonaţi spre gară.
Pe Ştefan îl conduseseră atât mama lui, cât şi Corina. Despărţirea fu scurtă şi confuză. Erau toţi ca anesteziaţi, practic nu realizau ce se-ntâmplă şi mai ales cum şi cât o să-i afecteze.
Căra cu el, cum i se spusese că e bine, un gemantan mare de lemn, un fel de cufăr prevăzut cu lacăt. Nu pleci în armată cu gemantan, că se distruge repede, se ţine sub pat, pe ciment, şi se trage şi se-mpinge acolo de un milion de ori pe zi.
În gemantan avea lenjerie, pijamale, papuci, câteva veste pe care spera să le poată strecura sub vestonul militar (vise!), mâncare, cărţi, periuţa de dinţi, aparatul de ras, câteva cosmeticale…
Diferenţa de atmosferă era uşor înfricoşătoare. Prima dată când se prezentaseră la comisariat se simţiseră ca nişte vizitatori ai unui muzeu sau cel mult precum cetăţeni care au de îndeplinit nişte formalităţi într-o instituşie oarecare a statului, completezi, semnezi şi te cari dracului de-acolo. Acum, deşi încă îmbrăcaţi în civil, deveniseră în mod evident răcani. Personalul militar, de la sergenţi la locotenenţi, nu le dădea comenzi formale, încă, dar îi grupa şi-i dirija cu o severitate încruntată sub care se ghicea un rictus: „De-acum, sunteţi ai noştri! Aţi belit-o!”
Aşa era. O beliseră.
Prima manifestare majoră a cătăniei: la ceasul cuvenit, fură scoşi pe o poartă din spatele unităţii, astfel încât nu-şi mai văzură rudele şi iubitele. Evident, în spiritul secretoşeniei prosteşti, înfumurate şi nesimţite care domina armata, nimeni nu ieşi în faţa comisariatului să anunţe: „Nu mai staţi aici ca proştii, că s-a terminat! Vi i-am luat şi vi i-am dus departe!” Însoţitorii aveau să se împrăştie târziu, când înţeleseră ce s-a întâmplat.
În acel moment, cei cincizeci de tineri erau deja în trenul de Bacău. Cei care nu se cunoşteau încă, făcură acum cunoştinţă. Ştiau că, în funcţie de facultăţile la care intraseră, sunt repartizaţi la două unităţi militare, una de tancuri, alta de artilerie. Doi dintre colegii de Matematică-Informatică ai lui Ştefan, urmând sfaturile cunoştinţelor, se răseseră în cap preventiv. Ceilalţi trăiau cu iluzia că-şi vor putea salva o parte suficientă din podoaba capilară sau pur şi simplu voiau să amâne cu câteva ore pierderea ei.
Era marţi, 30 septembrie 1975.
Începea.
III
Un drum fără istorie şi aproape fără cuvinte. Trenul se târî de-a lungul întregii nopţi, tenebrele nopţii alunecând ameninţător pe lângă el, fără a-l înghiţi totuşi. În cinci compartimente, Ştefan şi ceilalţi încercară să doarmă, claie peste grămadă şi grămadă peste cuferele de lemn. Doar câteva dintre acestea încăpuseră în grilajele pentru bagaje, dar era mai bine aşa, căci cu restul făcură punte între banchete şi, acoperindu-le cu pardesiuri şi scurte, care ce-avea la acel ceas de toamnă, reuşiră să se lungească de-a latul compartimentului ori să-şi întindă măcar picioarele şi să-nchidă ochii cât de cât, în nenumărate reprize de câte cinci, zece, douăzeci de minute.
Ajunseră în oraşul lui Bacovia când soarele se ridicase deasupra copacilor. Conduşi de doi locotenenţi, coborâră anchilozaţi şi se zgribuliră imediat: nordul Moldovei era prizonierul vânturilor reci dinspre răsărit. Lăsaseră un Bucureşti văratec, îi întâmpina un Bacău pregătindu-se deja de iarnă.
Se încolonară, cu gamantanele incomode în mână, şi fură mânaţi afară din gară. Unităţile lor erau foarte aproape de linia ferată, dar nu şi de gară, aşa că drumul dură mai mult de un sfert de oră. Priveau în jur, încercând să ghicească ce-i aşteaptă şi să-nceapă să se familiarizeze cu locul. În ultimul sfert al secolului XX, periferia unui oraş românesc semăna ca două picături de apă cu periferia oricărui altuia. Nimic specific, nimic de remarcat, nimic de spus. Gri, gri, gri.
Pe ultima parte a drumului intrară pe o stradă asfaltată, cea cu unităţile militare, despre care constatară că se numeşte Calea Bucureşti! Numai bine ca să te podidească un plâns viril. Dar nu atunci. Nu încă. Încă erau anesteziaţi, încă nu ştiau ce li se-ntâmplă, încă li se părea că sunt liberi şi, dacă ar vrea, s-ar întoarce spre gară şi ar pleca acasă.
În poarta UM 01034 Artilerie, se despărţiră de cei care plecau o sută de metri mai încolo, la UM 01096 Tancuri. Unul dintre aceştia, Bazil, care se dovedise a fi un tip haios şi tonic, aruncă din mers ultimele poante:
– Ne vedem la bere, duminică, ştiu toate crâşmele din oraş, hai vă pup!
Fragment de carte, în exclusivitate pentru catchy.ro, la câteva ore după ce a fost scris.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
