Autopsia unui cuplu
Da, uneori, aparenţele înșală, dar din păcate ne şi conduc viaţa. Iată că Anatomie d’une chute ne invită să descoperim, pe linia Ingmar Bergman sau Woody Allen, care sunt limitele dintre ‘eu’, ‘tu’ și ‘noi’ într-o relație/mariaj.
La cea de-a 76 ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, Anatomie d’une chute a fost recomensat cu un binemeritat premiu Palme d’Or. Portretul formidabil al unei scriitoare care este acuzată de moartea soțului ei, pelicula nu este vreun banal thriller psihologic, ci e chiar desfășurarea magnifică a unei pagini de literatură à la Stefan Zweig. Bunăoară, avem de-a face cu Sandra, o scriitoare de origine germană, soțul ei francez, Samuel, și fiul lor de unsprezece ani, Daniel. Aceștia au trăit în ultima perioadă în Grenoble, oraș din Alpii francezi. Duceau o viață retrasă. Totul începe cu un trup neînsuflețit găsit la poalele unei cabane de munte după o prăbușire care dă titlul filmului. Acest bărbat este Samuel, care aspira la o carieră literară în care soția sa – și mama fiului lor cu deficiențe de vedere / Daniel – Sandra excelează. Imediat, a fost deschisă o anchetă pentru moarte suspectă. Desigur, moartea trezește suspiciuni conturând ipoteza unei crime. În mijlocul acestor incertudini, Sandra devine principalul suspect.
Încet-încet, procesul se transformă nu doar într-o investigație a circumstanțelor morții lui Samuel, ci și într-o tulburătoare ‘călătorie psihologică’ în profunzimile relației conflictuale dintre Sandra și Samuel. Totul începe cu un interviu confuz între o scriitoare și o studentă la Litere, care nu reușește să formuleze întrebările potrivite. Detaliile sunt importante, precum paharul de vin, copilul care își plimbă câinele și muzica (dată tare de Samuel), care împiedică orice formă de comunicare. Apoi are loc «prăbușirea fatală», cu acele dâre ciudate de sânge de-a lungul unui zid. Detaliile cumulate nu vor împiedica îndoielile să apese.
Anatomie d’une chute este un film construit solid, precum o carte reușită. Camera care filmează atât de atent chipurile personjelor spune povestea realizării unui roman, de parcă spectatorul ar fi atras de psihologia monstruoasă a personajelor sale. Chiar există monstruozitate în acest film. Justine Trier aproape că pune spectatorul în locul juraților care vor trebui să realizeze o evaluare a acestei crime sau sinucideri. Fiecare dintre protagoniști (procuror, avocat, experți, martori) dau senzația că vin cu argumentul decisiv pentru ca, de partea cealaltă, să apară un contra-argument până la proba contrară. Chiar și experții vin cu teorii opuse, dar perfect sustenabile. În fond, filmul se transformă în portretul unei scriitoare a cărei viziune asupra lumii și, mai ales, asupra evenimentelor vieții ei servesc la realizarea romanelor sale. Există un fel de violență îngropată în ea, dar care nu o face niciodată detestabilă. Scrierea scenariului folosește multiple artificii pentru a semăna confuzie în percepția unei realități a unui om care s-ar fi putut arunca de la balcon. Bineînțeles că ne gândim și la portretele grozave ale femeilor din literatură, deoarece realizatoarea a lucrat atât de mult la personaj. Totuși, filmul nu se limitează la personajul central, cel al Sandrei. Toți protagoniștii – care o înconjoară – ocupă un rol foarte important în poveste, fie că este vorba de copilul orb, avocatul, procurorul, ba și chiar președintele instanței. Toate servesc mecanicii diabolice a lumii justiției, unde un cuvânt sau prea multe, o aproximare – toate pot deveni o tragedie.
Puterea evocatoare a narațiunii de pe ecran ne permite să percepem toate problemele și chinurile personajelor care gravitează în jurul acestei femei. Probabil, unii ar dori ca ea să fie vinovată, din furie, gelozie sau ură, în timp ce alții o iertă, sugerând că ea însăși a fost victima violenței partenerului ei; în cele din urmă, alții vor ca ea să fie nevinovată, pur și simplu pentru că justiția trebuie să fie ‘rezonabilă’.
Sandra Hüller trece, de fapt, prin multiple emoții, ipostaze plurale care o fac de fiecare dată mai impenetrabilă și complexă. Și, totuși, ca prin minune, ajungem să simțim o formă de empatie față de ea, chiar opusul procurorului de exemplu, care își face treaba doar «în slujba adevărului». Trebuie să salutăm măiestria perfectă demonstrată de Justine Triet în filmul ei.
Aici, tribunalul apare ca echivalent al unei scene de teatru. Cineasta ajunge la multiplicarea punctelor de vedere și a formelor narative – mărturii, interogații, reconstituiri, prezentări de documente vizuale și audio etc. Cum putem explica că nu toată lumea este la fel de convingătoare? Justine Triet conturează portretul fragmentat al unei femei bănuite că și-ar fi ‘împins soțul’. Întregul film își propune să exploreze complexitatea problemelor psihologice.
Ceea ce nu-l împiedică să dea dovadă de o adevărată finețe în execuție, mai ales prin personajul fiului, despre care descoperim – după mai multe scene – că este orb. Nu este de neînsemnat faptul că băiatul cu deficiențe de vedere este înzestrat cu o memorie auditivă prezentată ca excepțională: secvențele cel mai bine structurate gravitează în jurul ascultării atente.
Ce adaugă frustrarea într-un cuplu în care viața de zi cu zi a ajuns să dea naștere la otrava lentă a dezamăgirii? Suficient pentru a face din Sandra vinovatul ideal al acestei posibile crime sau pentru a explica de ce, la capătul legăturii sale, Samuel a decis să se sinucidă?
Aceasta este îndoiala permanentă în care ne ține Justine Triet timp de două ore și jumătate, în plin suspans. De fapt, copilul aproape orb (fascinantul Milo Machado Graner) al acestui cuplu va deveni cel… care vede cel mai bine situația. O prejudecată care, în cele din urmă, funcționează din plin pentru că prin ea experimentăm, febril, fiecare întorsătură a acestui proces în care vorbirea (începând cu o înregistrare audio a unei crize violente între Sandra și Samuel, piesa centrală a dosarul) joacă un rol central. Justine Triet spulberă codurile filmelor cu și despre procese (imagini fixe, linii simetrice etc.) printr-un joc de zoom-uri, cadre cu unghi mic și mișcări permanente, dar controlate complet, ale camerei de filmare, îmbrățișând privirea acestui copil care rătăcește pentru a scăpa de intensitatea trăirilor.
În fine, acest film grozav este și cel al unei actrițe imense: Sandra Hüller. L-am putea vedea iar și iar fără să putem ghici vreodată ce se ascunde în spatele ochilor săi, dacă este doar sinceritate sau chiar simplu machiavelism. Atât de multă precizie, atât de multă inteligență în interpretarea actoricească în diferitele limbi (germană, engleză, franceză) încât personajul său vorbește cu atâta putere, atâta carisma încât propulsează filmul, nu îl zdrobește. Anatomie d’une chute îi face pe spectatori să experimenteze amețeala dreptății și dezordinea unei vieți.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Justine Triet
Scenariul: Justine Triet și Arthur Harari
Imaginea: Simon Beaufils
Montajul: Laurent Sénéchal
Decorurile: Emmanuelle Duplay
Distribuția:
Sandra Hüller: Sandra Voyter
Milo Machado Graner: Daniel Maleski, fiul Sandrei și al lui Samuel
Samuel Theis: Samuel Maleski
Camille Rutherford: Zoé Solidor
Anne Rotger: președinta tribunalului
Antoine Reinartz: avocatul
Wajdi Mouawad: psihologul
Durata: 150 min.
Premiera în România: 03 nov. 2023
Premiera internațională 21 mai 2023
Citiţi şi
Virginia Woolf – când mintea nu te mai lasă să trăiești
Trei mame despre doliul în urma sinuciderii unui copil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
