Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ar face dragoste cu mine și s-ar gândi tot la ea

27 September 2019

– continuare de aici

După ce își luă la revedere de la Monique, ieși din magazin amuzată de ziua pe care o petrecuse într-un mod atât de inedit. O distra întreaga aventură. Porni spre han, complet deconectată de la viața ei de până atunci. Pe drum, se opri la o mică terasă unde servi o cină frugală. Căldura plăcută a serii, liniștea și ritmul lent al micului orășel o făceau să se simtă într-o altă lume, de a cărei existență nici nu știuse până în urmă cu câteva zile. O lume la care nu se simțea racordată, dar care o accepta primitoare și indiferentă. „Lasă-te să fii, Elina! Doar atât! Uită de tot și de toate, măcar pentru o vreme.”

Ajunsă în cameră, se dezbrăcă, se spălă și se întinse pe pat. Liniște. Liniște desăvârșită. Atât afară, cât și în sufletul ei. Înainte să adoarmă, propti preventiv scaunul în mânerul ușii de la intrare. Abia după ce trecu de miezul nopții, auzi pașii greoi ai domnului Jean Baptiste și încercările nereușite ale acestuia de a intra în camera sa. De data asta, nimerise ușa altcuiva care, trezit din somn, îi trânti o înjurătură și dădu un pumn zdravăn în ușă. Jean Baptiste păru să se dezmeticească brusc, grăbii pașii și nimeri, în sfârșit, ușa potrivită. „Probabil că bietul om nu știe cum să fie singur… Oare eu știu?!”

Își aminti de Weber. Nici el nu putuse accepta pierderea soției și întâmplarea făcuse să îi scoată în cale o femeie care îi semăna leit. Ea. Se întrebă cum ar fi reacționat ea dacă l-ar fi pierdut pe Kowalski înainte să se întâmple tot ce se întâmplase. Pentru o clipă, simți că rămâne fără aer. Se ridică brusc din pat și se duse la geam. Strada era pustie. Așa cum era și sufletul ei. Oare-mi este dat să rămân singură tot restul vieții?! Rămase sprijinită de canatul ferestrei, privind în gol, războindu-se în gând cu lumea și cu ea însăși. Nu, nu îl pot accepta pe Weber! El nu mă iubește pe mine; iubește o nălucă. Ar fi ca și cum mi-aș vinde sufletul unei ființe care a plecat pe lumea cealaltă. Ca și cum aș lăsa-o să îmi ia locul și viața. El s-ar uita la mine, m-ar mângâia pe mine, ar face dragoste cu mine și s-ar gândi tot la ea. Indiferent de cât de trădat s-a simțit, tot pe ea o iubește. Eu sunt doar un substitut. Mai bine nu m-aș mai fi născut!… De ce a trebuit să apară Weber în viața noastră și să distrugă tot?! Cine știe, poate aș fi fost fericită cu Kowalski…

Se culcă târziu și avu un somn agitat. Se trezi obosită și întristată, realizând că nu va putea să se descotorosească atât de ușor de trecutul ei, oricât de mult s-ar îndepărta în timp și spațiu. Ciuguli puțin la micul dejun și porni spre magazin. Măcar pentru câteva zile, avea un scop în viață. Făcea ceva util.

*
Rutina următoarelor câteva zile o mai alină puțin. Pe de o parte, se bucura că totul avea să se sfârșească la finele săptămânii. Avea senzația că, stând pe loc, trecutul o prinde din urmă și o dă iar peste cap. În același timp, continua să se teamă că Weber i-ar putea da de urmă și ar găsi-o.

Zilele trecură relativ repede. Spre sfârșitul zilei de vineri, apăru și verișoara patroanei, semn că într-adevăr, treaba ei acolo era terminată. Își primi leafa pentru timpul lucrat, își luă la revedere de la fete și plecă. „Și acum? Încotro, Elina?”

Nu avea nevoie de banii primiți la magazin, însă nu voia să atragă atenția asupra sa, refuzându-i. Mai bine să fie așa, o persoană de care să nu-și amintească nimeni, care a trecut prin oraș ca o pală de vânt.

Se simțea tristă. Un alt fel de tristețe decât cea care o vizita în mod obișnuit. Tristețea de a fi nevoită să părăsească acel mic orășel de provincie, de a lăsa în urmă, de data asta, un loc în care s-ar fi putut adapta. În care ar fi putut rămâne.

În drum spre han, trecu pe lângă un grup de copii pe care-i auzi cum socotesc puținii bănuți cu care voiau să-și cumpere înghețată. Ar fi vrut să le cumpere ea înghețată, dar și de data asta se văzu nevoită să renunțe. Se încruntă înciudată că încă nu-și putea da frâu liber, că nu putea face tot ce dorește.

La cină, se mulțumi doar cu niște struguri și câteva bucățele de brânză. Anunță că avea să elibereze camera a doua zi și le ură noapte bună celor rămași în sala de mese.

Își strânse și își împachetă cele câteva lucruri, după care se întinse pe pat, îmbrăcată încă. Încerca să înțeleagă de ce se simte atât de tristă că urmează să plece. Practic, nu o reținea nimic în acel loc necunoscut. Nu putea spune că puținii oameni cu care intrase în contact îi sunt prieteni. Închise ochii și se strădui să-și alunge gândurile și să se liniștească. Într-un final, adormi.

Se visă într-o casă necunoscută. Era întinsă pe pat și dormea sau părea că doarme. Weber se afla la dreapta ei, pe un scaun, cu umerii plecați, cu o privire sfârșită, rugătoare. Îi ținea mâna firavă între mâinile lui puternice, rugând-o din priviri să nu-l părăsească. Prin vis, recunoscu mobila, patul din dormitorul lui, era acolo chiar și oglinda aceea mare în care se oglindea imaginea ei. Interiorul camerei era cel cunoscut, doar casa și locul îi păreau străine. Ca și cum ar fi plutit pe deasupra întregului tablou, Își văzu trupul împuținat, deosebit de firav, pierdut între așternuturi, fața lividă și parcă fără de viață. Durerea și disperarea care se citeau pe fața lui Weber o făcu să se întrebe ce se întâmplase cu ea. Murise oare?! Își mută privirea prin cameră, încercând să înțeleagă ce se petrece, până ce îi alunecă asupra oglinzii. Cea zugrăvită pe suprafața de cristal era și nu era ea. Îi semăna foarte mult, dar avea ochii deschiși și o altfel de privire. Un zâmbet abia perceptibil îi rămăsese agățat în colțul buzelor. Femeia din oglindă părea la fel de tristă ca întregul tablou. O tristețe împărtășită și resimțită în aceeași măsură. La un moment dat, femeia din oglindă întinse o mână spre cea întinsă pe pat, ca și cum ar fi vrut să o atragă dincolo de suprafața aceea rece și lucioasă care despărțea cele două lumi. În clipa aceea, Weber urlă din toți rărunchii: „Nu! Nu te las să mi-o iei și pe ea! Să piei pentru totdeauna!”. Fără să lase mâna Elinei, cu mâna stângă apucă mica statuetă de bronz aflată pe noptieră și o aruncă în oglindă cu toată forța. Mâna pornită din oglindă se retrase brusc, iar Imaginea femeii se destrămă în mii de bucățele, cu un zgomot strident și sfâșietor.

Elina se trezi plângând. Mai întâi se chirci strângând în brațe perna, legănându-se, ca un copil care încearcă să se liniștească singur. Își amintea fiecare moment al visului, având clar în minte întreaga imagine. Mai plânse pentru o vreme așa, înfundată în pernă, după care se sculă brusc din pat, ca și cum ar fi vrut să se scuture de cele trăite în vis și… în viață. Simțea că nu are aer. Se duse la fereastră și o deschise larg, trăgând cu nesaț aer în piept. Pentru o clipă, i se păru că începe să se liniștească, dar următorul gând îi întunecă iar sufletul. Ce-ar fi dacă…? Nici nu fu nevoie să-și alunge gândul. Tot ce ar fi putut să i se întâmple ar fi fost să-și rupă o mână sau vreun picior. Se simți pierdută, dezorientată, cumplit de singură și de disperată. Și gândul iar îi fugi la Weber. Cât de cinică îi era soarta! Să se simtă în siguranță în brațele bărbatului care îi distrusese viața, care o văduvise de toată fericirea pe care o cunoscuse până atunci. Se lăsă să alunece pe podea, sub fereastră, și rămase acolo cu ochii pironiți în întunericul nopții ce se apropia de sfârșit. Ar fi fost suficient să dea un simplu telefon și tot zbuciumul ei ar fi luat sfârșit…

– va urma –

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mi-a ajuns!

De ce nu mă laşi în pace, dacă nu mă vrei?

Pe domnişoara învăţatoare dintr-a-ntâia nici acum n-am iertat-o

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro