Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Art Nouveau

17 September 2020

Constanța, 1965

Se zvonea că simbolul orașului este bântuit, deoarece fusese construit de cineva care trecuse printr-o tragedie cu puțin timp înainte să înceapă lucrările: îi murise fiica, iar această pierdere ar fi influențat asemănarea dintre clădire și un dric. Până și ferestrele păreau a fi morminte tăcute.

Dar stilul arhitectural în care fusese construit tocmai despre asta era, despre încercarea de a depăși tendințele arhitecturale ale vremii. Țintea spre non conformism. Edificiul, un amestec de stiluri, de idei și de viziuni, vast criticat de ziarul „Drapelul”, dar și de alte publicații ce-l numeau un simbol al prostului gust și al nepriceperii, în ochii turiștilor însă semăna cu un suveran al mării. Valurile, de multe ori legănate de furtuni violente, se izbeau de fundația lui puternică și parcă amenințau să-l mute din loc. Albul clădirii contrasta cu vibrația nostalgică, purtată discret de văzduhul sărat al mării.

– Este un cazino, rosti Léon, stând pe treptele de la intrarea principală, balansându-se ușor în pantofii maro din piele naturală și vârf ascuțit. Chiar și fără fantomele marinarilor sau sirenele ce-au pierit de inima frântă, este un loc blestemat. S-au pierdut aici averi întregi.

– Și vieți, completă însoțitorul actorului francez.

O clipă, Léon îl privi confuz, iar vântul tomnatic i se strecură sub părul castaniu, perfect drept, ce-i acoperea o parte din frunte.

– O, da, exclamă, când pătrunse tristul sens al cuvintelor bărbatului, dar nu se lăsă afectat.

Studia fațada, cu o țigară în colțul gurii cu buze subțiri și, când eliberă primul fum, ce aproape instant fu risipit de vânt, își miji ochii.

– Art Nouveau. Bun! se dezmetici el. Intru.

Parterul era puternic luminat de candelabrul sofisticat ce trona deasupra unor scări în trei rampe care urcau până la etaj, spre sala oglinzilor și sala de spectacol. Sunetele fine ale unui pian răsunau între pereții decorați cu bun gust de picturi murale, de ferestre cu boltă și vitralii.

Léon ridică ușor bărbia și își fixă ochii pe fereastra cu o ușă încorporată, ce pornea de la baza primei platforme a scării impunătoare și urca de-a lungul peretelui, până la plafon. „1910”, citi inscripția și urcă treptele acoperite de un covor moale vișiniu.

Doamnele îmbrăcate în rochii de seară, cu pahare de șampanie în mână, coborau și urcau scările, întorcând capul peste umăr. Léon era o prezență greu de trecut cu vederea.

În sala de spectacole, cea mai aglomerată din seara aceea, se desfășura o piesă de teatru. Muzica emanată de pian devenea din ce în ce mai fadă pe măsură ce Léon înainta pe scară și începea să predomine orchestra care marca sfârșitul actului.

Cu haina la subraț, Léon se poziționă lângă ușă și privi spectacolul ce era deja pe terminate. Lângă el, un cuplu discuta într-o franceză fluentă. Amintindu-și adevăratul motiv pentru care venise în România și, implicit, în Constanța, se apropie de ei și li se adresă discret, atingând brațul galantului domn de vârstă mijlocie.

Acesta se întoarse surprins.

– Scuzați-mi nepoliticoasa întrerupere, domnule… doamnă – înclină el ușor capul în semn de salut respectuos, iar femeia îi zâmbi, cuprinsă de o plăcută uimire.

– Vă pot ajuta?

După o scurtă ezitare, temându-se de potențialul penibil al cerinței sale, rosti pe un ton natural:

– Sunt un pasionat al istoriei cazinourilor. Am auzit că acesta este cel mai cunoscut din țara voastră și aș avea nevoie de cineva care să-mi fie ghid, cineva care cunoaște edificiul în cel mai mic detaliu.

Bărbatul cu tâmple argintii și ochelari cu ramă groasă cugetă. Îl atinse apoi pe spate și indică abia perceptibil spre scenă.

– Cred că aș putea să vă ajut. Domnișoara Eva Adamov, cea mai tânără actriță din seara asta, lucrează aici. Are doar optsprezece ani, dar cunoaște foarte bine tot ce ține de cazino. Nu e foarte simpatizată de nimeni, deoarece toată lumea bănuiește că s-a angajat doar pentru a se lansa în lumea teatrului fără prea multe eforturi. Nu e comunicativă, dar e singura care cred că vă poate ajuta. Vorbește o franceză perfectă.

Fata care interpretase un rol important în piesa „Titanic Vals” dispăruse în spatele cortinei grele, înainte ca el să apuce s-o vadă foarte bine.

Bănuind că actrița se schimba în hainele obișnuite, își căuta ocupație până ce fata avea să se întoarcă în sala de spectacole. De la douăzeci și unu de ani intrase în lumea cinematografiei franceze și, până de curând, contractele curgeau. Acum, în pragul vârstei de douăzeci și opt de ani, situația lui era mai mult decât pesimistă. Cu toate astea, acei șapte ani îi construiseră o încredere în sine aproape imposibil de zguduit și, prin urmare, nu avea nicio problemă în a se aventura printre oameni necunoscuți.

Trecuse o oră până Eva își făcuse apariția. O văzuse întâmplător, căci se retrăsese din sala de spectacole, afară, pe terasă. În fața ferestrei în formă de scoică savura o gustare caldă, privind în gol spre faleza aflată cu un nivel mai jos.

Era înaltă și purta o rochie plisată, de un verde închis, ce-i venea până sub genunchi. Părul șaten îi stătea umflat în spatele cordeluței negre iar bretonul subțire și lucios îi umbrea fruntea. Se plimba agale printre mese, croindu-și drum spre balustradă.

Nu avusese timp să-și golească farfuria, dar se ridică de la masă și păși spre actrița ce stătea cu spatele la el, având brațele încrucișate la piept. Era o seară destul de răcoroasă de sfârșit de septembrie.

– Ce frumos se vede toamna de aici de sus, nu-i așa? i se adresă pe un ton aproape melodios, cu pumnii vârâți în buzunarele pantalonilor albi, sperând în sinea lui că bărbatul avusese dreptate și fata știa franceză.

– Da, în sfârșit e aici. Detest vara. Dacă nu ar fi marea la doi pași de mine, să mă răcoresc măcar din când în când, aș înnebuni, îi răspunse în aceeași limbă și-și aprinse țigara. Soarele arde și mai tare aici.

– Presupun că e un semn bun că nu ai răspuns monosilabic, își permise să glumească.

Abia atunci păru Eva să realizeze că i se adresase un necunoscut, într-o limbă pe care nu o vorbea în mod uzual.

– Ne cunoaștem? se interesă, privindu-l pe sub genele dese și lungi, căutând ceva familiar la trăsăturile lui.

– Nu, dar aș vrea să discutăm ceva.

Spre surprinderea francezului, nu fusese greu deloc s-o convingă să se așeze la masa lui rotundă pentru două persoane.

– Mănânci singur, remarcă uimită.

– Nu mi-a fost niciodată frică să mănânc singur.

Eva ridică sprâncenele, dar se abținu din a comenta mai departe.

O întrebă ce voia să mănânce, dar fata îi răspunse că nu-i era foame, așa că Léon îi ceru ospătarului o sticlă de vin. Așteptă ca bărbatul să se retragă și se prezentă.

Avea o vagă bănuială că filmele lui nu ajunseseră în România sau, dacă da, ori se difuzau ciudat de rar, ori trecuse mult timp de la ultima difuzare. Nimeni nu părea să-l fi recunoscut, cu toate că întorceau capul după el. Doamnele cu admirație, iar domnii cu suspiciune.

În ultimul moment, decise că puțină precauție nu ucisese pe nimeni și-i dezvălui Evei doar prenumele său. În seara aceea, nimic nu părea să trădeze cine era de fapt. Cămașa de un albastru deschis era șifonată și linia pantalonilor nu era tocmai dreaptă, însă, la drept vorbind, niciun obiect vestimentar nu era mai dezordonat și mai străbătut de cute decât propria-i existență. Și de asta avea nevoie de ea. Frumosul actor avea nevoie de Eva Adamov, căci era în primejdia de a ajunge mai sărac decât șoarecele de sub pardoseala prăfuită a bisericii. Îi plăcea să creadă că trecea printr-o perioadă dificilă, dar bunicul lui ursuz și aristocrat, l-ar fi numit fără ezitare „ratat.”

Din sala de spectacole răsunară aplauze atât de puternice, încât Léon fu nevoit să-și întrerupă fraza, știind că Eva nu-l va putea auzi.

Sorbi din propriul pahar de vin și căută momentul ideal să se lanseze în discuția ce-l interesa, dar între timp mai apăruse o curiozitate ce se dorea a fi satisfăcută. Nu era de o importanță colosală, dar poate era indicat să afle mai multe despre actriță înainte să-i ceară ajutorul.

– Cum de ai acceptat așa ușor să te așezi la masa mea?

– Nu mi s-a părut niciodată că sunt mai interesantă dacă o fac pe inabordabila. În afară de asta, cunosc mulți oameni de aici, dar toți mă deprimă. Prefer să discut cu străinii.

Léon zâmbi cu un colț al gurii. Eva nu-i displăcea. Și pe el îl deprimau majoritatea oamenilor din cercurile sale.

– Dar totuși, continuă ea, învârtind între degete piciorul paharului cu o cupă lustruită, de ce m-ai chemat, cu ce te-aș putea ajuta eu?

Léon se jucă o clipă cu limba în gură. Merse pe metoda directă.

– Caut un tablou pentru bunicul meu și mi s-a spus că tu m-ai putea ajuta. Vorbești franceza și cunoști foarte bine clădirea, fiind angajată aici.

Fetei nu-i zvâcni un mușchi pe față. Părea că știuse de la bun început ce urma să-i spună, dar așteptase răbdătoare inițiativa lui.

– Ți se cere des ajutorul cu tablourile din cazino?

Fruntea Evei se încreți, în timp ce privea în sus.

– Nu chiar. M-ai făcut curioasă, dar nu m-ai surprins. Oamenii caută tot felul de lucruri aici. Averi, faimă, soți, soții speranță, atmosferă de Belle Epoque și multe altele. Dumneata cauți un tablou.

– Se numește „Ispita din adâncuri.” E un tablou vechi și se presupune că cea pictată este o sirenă ucigașă.

Eva ridică sprâncenele, cu un zâmbet enigmatic în colțul buzelor.

– Este, desigur, doar o legendă, se grăbi Léon să adauge, bănuind că rostise toată povestea pe un ton mult prea serios.

– Ai văzut vreodată acest tablou? îl întrebă, aplecându-se ușor peste masă.

Ochii lui Léon fugiră în ambele direcții.

– Nu. Bunicul tot voia să intre în posesia lui, dar nu reușea. M-a trimis pe mine, dar administrația nu vrea să-l vândă.

– Sirenele… oftă Eva, sunt aducătoare de moarte, rosti pe un ton suav.

Pe fundal se auzea cântecul mării tulburate de vânt și zgomotul valurilor înspumate ce se loveau de stânci.

Léon găsi acest detaliu sonor interesant. Se aflau pe partea opusă a apei, dinăuntru răsuna muzica, în jurul lor oamenii vorbeau, aplaudau sau râdeau cu voce tare. Nu auzise marea așa de bine nici măcar când se plimbase pe plajă.

Deodată îi simți privirea. Ochii fetei aveau o strălucire aparte, care parcă transmitea că posesoarea lor știa lucruri ascunse omenirii, că-i erau cunoscute taine și istorii pe care nimeni altcineva nu avea să le afle vreodată. Căutătura ei semăna, într-un fel sau altul, cu zâmbetul Monalisei.

– Ce frig s-a făcut! remarcă încruntat, dar nu avu răgaz suficient să-și ia sacoul peste cămașă căci în clipa următoare vântul mătură totul de pe masa lor și de pe mesele vecine. De la șervețele la tacâmuri, pahare și chiar fețele de masă.

Oamenii începură să alerge haotic de jur împrejur. Bărbații încercau să-și recupereze din văzduh sacourile, iar femeile se uitau după evantaie. Singura care rămase calmă fu Eva.

– Presupun că ar trebui să intrăm, rosti pe un ton neafectat. Ne-a zburat sticla cu vin.

Léon încă nu se dezmeticise, dar de îndată ce deschise gura, o închise la loc, deoarece Eva se ridicase deja și tocmai traversa pragul ușii cu arcadă.

Francezul o urmă grăbit.

– Ai rămas așa calmă, rosti ca o afirmație, dar în realitate spera la o lămurire, căci incidentul i se păruse a fi de domeniul fantasticului.

– Ei, știam că pe mine nu mă va lua vântul.

Deși venise acolo pentru un scop clar, Léon era înnebunit după viața de noapte. Peste tot în jurul lui oamenii sorbeau șampanie, dansau și se lansau în discuții despre ultimele evenimente mondene. Ambianța era fermecătoare, ademenitoare. Mirosul parfumurilor scumpe plutea în saloanele vaste, tocurile doamnelor se oglindeau în pardoselile lustruite și oriunde te uitai vedeai numai lux și opulență.

Până la urmă, noaptea e lungă, își spuse Léon. Putea să guste măcar puțin din ea, până să treacă la misiunea lui. Lângă el, Eva zâmbea, privind spre scenă și învârtind pe un deget colierul din perle de la gât.

Luă de pe o măsuță două pahare de șampanie. Unul i-l dădu ei.

– Să gustăm „aristocrația”! exclamă teatral, dezvelindu-și dinții albi.

Eva îl privi și cei doi ciocniră paharele.

Își petrecură aproape două ore hoinărind printre săli și saloane. Însă când ceasul de pe încheietura lui Léon arăta ora unsprezece și zece minute, actorul știa că distracția ar trebui să se apropie de final. Agăță brațul Evei și o rugă să se îndepărteze de mulțime. Nu aveau nicio șansă să se audă în sala spectacolelor.

Au coborât scările de la parter și au trecut pe sub arcada împodobită cu elemente de baroc și stucatură aurită. Rochia Evei strălucea în lumina candelabrului. Se așezară pe niște scaune aflate în semi umbră.

– Știu că nimic nu se dă pe gratis în lumea asta, sparse el gheața. Trebuie să găsesc tabloul și am nevoie de ajutorul tău pentru asta. Știu sigur că e undeva în clădire, dar nimeni nu vrea să-mi spună unde, căci administrația refuză să dea tabloul pe mâna unui francez.

– Și ce vrei să-mi dai la schimb?

– Eu plănuiam inițial să-l cumpăr, dar dacă nu se poate, nu se poate. Sunt și alte căi. Am rămas cu banii. Mă ajuți să găsesc tabloul, îți dau banii ție.

– Cred că nu realizezi cât de mult risc eu dacă decid să te ajut. Și de mă vor prinde, banii tăi nu-mi vor fi de folos cu nimic.

– Atunci, spune-mi ce vrei, o rugă ușor încurcat.

– De ce își dorește bunicul tău așa de tare tabloul?

– Nu știu de ce e așa de important, recunoscu el, dezarmat. Și-l dorise foarte tare când eram eu mic, dar apoi uitase total. De la o vreme însă tot repetă că i se apropie sfârșitul, își completează colecțiile și și-a amintit de tablou. Cred că-l vrea pentru legendele astea cu sirene. Mi-a cerut să i-l aduc.

– Bătrânețea e fascinantă, comentă Eva și sorbi din șampanie.

– Mergem la o plimbare pe faleză? propuse el, căci simțea că se sufocă. Aerul devenise greu respirabil.

Fata îmbrăcă sacoul, iar Léon și-l purta pe al său pe braț. Deși temperaturile nu depășeau doisprezece grade, el avea senzația că fusese aruncat în mijlocul deșertului. Părul i se lipise de tâmple și gura i se uscase. În linie cu el, fata pășea agale, din când în când făcând o piruetă, ce-i dezveli în timpul dansului genunchii.

– Mă poți ajuta? o apucă de braț, oprindu-i mișcările puerile.

Păru tentată să se întoarcă spre el, dar în ultima clipă întoarse capul spre mare.

– Ce îndrăznețe sunt valurile, nu-i așa? Se aruncă spre mal, îl tulbură, dar nu rămân. Se întorc în mare. E modul naturii de a flirta. Indiferent de câte țărmuri se lovesc, tot în mare se întorc. Marea e casa lor.

– Ca bărbații infideli, glumi Léon și-și plimbă ochii pe trupul ei sucit spre ape.

– Bunicul tău vrea un tablou cu o sirenă, deci.

– Da, foarte tare, confirmă bucuros că se îndreptau spre ceea ce-l interesa cel mai tare.

– Știe că sirenele omoară bărbații tineri și frumoși? Poate ar trebui să se teamă pentru tine, glumi ea, cu o notă de flirt.

– Cred că e mai importantă colecția de artă decât viața mea.

Eva râse.

– Ce răspuns mi-ai dat! Oricum, țintele lor sunt în special cei infideli, jucătorii de iubiri. Poate de aceea dau târcoale cazinourilor.

– Nu există bărbat care să fie sută la sută fidel unei singure femei, continuă Léon pe tonul lui degajat, dar era contrariat de gravitatea cu care Eva rostea niște lucruri ce țineau de domeniul fantasticului.

Fata îi puse degetul la buze, cu o căutătură neiertătoare.

– Ai grijă, nu cumva să te audă. Când marea e tulburată, sirenele ies la vânătoare.

Buzele lui se despărțiră, dar ea nu-și retrase degetul.

– Deci zici că ești dispus să-mi răsplătești efortul?

– Da, replică Léon, fără să clipească.

Eva se întoarse din nou spre mare.

– Sper că-ți gândești bine cuvintele. Sirenele ucid și bărbații mincinoși. Saliva lor se transformă în otravă când află că au fost mințite.

Își retrase degetul de la gura lui și oftă cu voce tare.

– Vreau să devin o mare actriță, rosti visătoare, lăsând cu totul în urmă tensiunea momentului trecut. Dar pentru asta trebuie să fug din România. Deci sunt două dorințe și nu știu care mă sperie mai tare.

Leon încetini pasul. Nu se așteptase la așa ceva. Nu mai reușea să obțină contracte nici pentru el, cum să obțină pentru alții? Își aminti însă că putea să-i promită orice. Nu însemna că trebuia să se și țină de promisiune.

– De ce nu? rosti nonșalant, reluându-și pasul balansat, pasul omului fără nicio grijă pe lume. Ai carismă, ești frumoasă, ai har.

Eva asculta, fără a-i întrerupe șirul păcătos de promisiuni și complimente. Când bărbatul tăcu, aruncă săgeata.

– Știi foarte bine că e aproape imposibil să-mi îndeplinești aceste dorințe. Așa că ori mă minți, ori…

– Nu te mint.

– Atunci, de ce nu-mi spui cine ești de fapt? Un om de rând nu ar putea să facă asta.

Ce nu-i permitea să spună adevărul? Orgoliul – faptul că fusese în vârful muntelui, iar acum ajunsese la poalele lui? Mai ales că muntele nu se prăbușise odată cu el. Continua să se înalțe, să se profileze pe cerul gloriei, iar alții, cu mai puțin talent, cu mai puțină carismă, urmau să-i ia locul.

Inspiră aerul sărat. Măcar o parte din adevăr putea fi dezvăluită.

– Bunicul meu face parte din mai marii Parisului. Atât financiar, cât și intelectual. Nu toată familia, doar el. A scris multe cărți de filosofie care au fost traduse în opt limbi. Nu am fost în relații bune. Stilul meu de viață nu era pe placul lui și acum, dacă vreau să-i intru în grații, trebuie să-i fac rost de tabloul ăsta blestemat!

Cei doi își reluară plimbarea. Valurile erau din ce în ce mai sonore, iar lui Léon aproape că i se făcea rău de la căldura pe care o resimțea.

– Chiar trebuie s-o găsesc pe doamna cu coadă. Nu mă pot întoarce acasă fără tablou.

– Sirena din tabloul de care zici tu nu are coadă. E o sirenă atipică, reprezentanta celor care pur și simplu nu se pot îndepărtă foarte tare de „apa mamă”. Ele vor să cunoască lumea, să se elibereze, sătule de Constanța. Prețul libertății e unul foarte mare, însă.

De undeva departe, clopotul unei biserici anunță ora douăsprezece. Zgomotul acela greoi avu un efect ciudat asupra bărbatului. Dintr-odată senzația de zăpușeală îl părăsi. Briza mării parcă abia atunci reușise să-l găsească. Se simți ușor ca o pană, dar nelalocul lui. Dacă materialul pantalonilor și al cămășii nu i s-ar fi frecat de piele, ar fi putut jura că era gol.

– Nu pari un romantic și nu ești interesat de istoria acestor ființe, rosti cu tristețe. Îți pot arăta unde e tabloul, însă.

Deasupra lor, pe cerul întunecat, luna era acoperită de un strat subțire de nori, iar un stol de păsări de noapte zbura haotic spre alte orizonturi.

– Unde e?

– Urmează-mă, rosti, pironindu-și ochii pe clădirea sobră a cazinoului.

Lumina încă se mai revărsa din geamurile lui.

Fără a-l aștepta, o luă la pas înapoi spre edificiu. Urcă rapid treptele și intră pe ușa principală. Scoase o cheie mică din poșetuță și descuie un dulap suspendat. Dinăuntru venea un miros de aer stătut și lemn vechi. Eva apucă un inel pentru chei și selectă una lungă și ornată.

– Pe lângă faptul că știu franceza, sunt convinsă că cel care m-a recomandat a făcut-o deoarece am acces în fiecare încăpere de aici.

Léon nu spunea nimic. Se luă după ea, printr-o ușa joasă din lemn, aflată la parter, lângă biroul administrației.

Intrară într-un coridor întunecat.

– Nu se poate aprinde lumina? se făcu el auzit, încercând să înlăture o pânză de păianjen ce i se agățase de guler și-i gâdila gâtul.

– Nu e lumină aici. Va trebui să ai încredere în mine.

Pașii lor răsunau pe podea. Actorul nici nu știa pe ce călca. Marmură, piatră, gresie? Aproape că se lovi de fată, când ea se opri brusc.

– Trebuie să coborâm. E o scară metalică și îngustă. Să te ții bine de balustradă.

– Ești sigură că știi unde mergem?

– Dacă n-ai încredere, putem să ne întoarcem. Tablourile vechi le ținem la subsol. O vreme erau expuse prin saloane, dar administrația a decis că nu se potrivesc cu arhitectura.

Léon ezită înainte de a-și exprima dorința de a continua drumul, dar într-un sfârșit, rosti cât putu de coerent că nu voia să se întoarcă.

Parcă numai de asta avu nevoie Eva. Se repezi în josul scării și coti spre dreapta. Se aflau acum pe un culoar îngust, semi obscur, căci o crâmpeie de lumină se prelingea de undeva, cu toate că nicăieri nu ardea vreun bec.

Apoi, Léon se trezi prizonier într-un labirint din care nu ar mai fi putut să iasă niciodată fără ajutor. O luau spre dreapta, apoi spre stânga, mai urcau câte o treaptă – două, mai coborau tot atâtea. Trecură pe lângă niște paturi supraetajate și murdare.

Observându-i curiozitatea, Eva se apucă să facă pe ghidul.

– În 1950 aici erau cazați deținuții politici care renovau clădirea.

– citește continuarea aici

Guest post by Cynthia Orszag

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc

Art Nouveau – „Sirenele ucid bărbații mincinoși”

5000 de spectatori au participat la evenimentul Filme în aer liber la Constanța, în condiții de distanțare socială

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro