Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Așa-i povestea. Așa ți-o citeam și ție…

26 November 2018

Ramona DogaruAtunci când suntem mici, parcă și timpul e mai îngăduitor cu noi. Ne dă răgaz să înțelegem lumea, puțin câte puțin. Și zilele sunt lungi, însă deloc obositoare. Apoi, pe nesimțite, timpul își întețește ritmul. Începe să curgă frenetic și ne trezim într-o clipită oameni mari…

– Abia acum înțeleg ce spuneai în legătură cu timpul, îmi mărturisește nepotul meu. Nu-mi vine să cred că termin liceul. Parcă abia eram într-a opta…

Și atunci realizez cât a crescut. Mai sunt câteva zile până își serbează majoratul, însă eu am momente când încă-l văd bebelușul neastâmpărat, „micul geniu”, cum îl numeau cunoscuții odinioară.

*

Când îl plimba cu căruciorul, mama mea își întâlnea diverși prieteni, cu care abia aștepta să mai schimbe o vorbă. Căci altfel, acum, de când avea nepot, își petrecea zilele mai mult citind povești, amestecând mere cu biscuiți sau îngânând cântece de leagăn. În astfel de momente, însă, copilul de nici doi ani se plictisea și începea să citească, cu glas șoptit, pe litere, numele străzii pe care tocmai poposiseră. De multe ori, oamenii nu-l auzeau. Alteori însă, îl priveau cu ochii măriți de uimire și exclamau:

– Vai! Copilul ăsta e…

– Nu sunt geniu!, venea în întâmpinare răspunsul nepotului meu.

Oamenii se mirau încă și mai mult:

– De unde a știut că asta voiam să zic?

Povestile Drezdei în Striezelmarkt

Iar mama se amuza. Și le povestea că asta se întâmplă aproape în fiecare zi când îl scoate prin parc. Iar copilul, o fi el deștept, dar încă e prea mic să înțeleagă toate cuvintele. Iar ăsta, pur și simplu nu-i plăcea deloc. Poate că ar fi părut o totală lipsă de modestie din partea bebelușului să prevadă că tocmai va fi numit “geniu”, dacă acest cuvânt ciudat, pe care-l auzea atât de des nu l-ar fi iritat. Pur și simplu se schimba la față și aproape că-i dădeau lacrimile când auzea apelativul acesta.

Împlinise deja trei ani și, deși cunoștea literele, încă nu citea cursiv. Apărea deci uneori cu câte o cărticică și ne ruga să-i citim o poveste. Eu m-am bucurat că voia să-i citesc, ci nu să privim împreună desenele animate preferate, unele cu un tub albastru sau altele cu tot felul de personaje cu capete pătrate sau triunghiulare.

Mă apuc să-i citesc „Capra cu trei iezi”. O știa. Înțeleg că i-o citise și mama, deseori. Într-o zi, o întrebase de trei ori, în numai cinci minute de ce rămăseseră iezii singuri acasă. Mama n-ar fi dorit să-i pună la îndoială inteligența „micului geniu”, și totuși, îi răspunsese exasperată:

– Dragul meu, poate că ar trebui să fii mai atent… Ți-am spus deja de trei ori că mama lor, capra, plecase în pădure, să le aducă iezilor mâncare!

Copilul remarcă tonul iritat al bunicii sale și atunci întreabă și el, la fel de răspicat:

– Păi și țapul unde era?!

Printre hohote de râs, bunica îi explică înțelesul grav al termenului „vădană”, pe care Creangă avusese grijă să i-l atribuie bietei capre, pentru a lămuri, iată, peste ani, nedumerirea unui băiețel de numai trei ani…

– „Era odată o capră care avea trei iezi…”- încep eu istorisirea. Da. Îmi amintesc prea bine povestea. Frumoasă, nimic de zis. Unde mai pui că „vădana capră” își luase viața în piept, ca mamă singură ce se găsea, neașteptând să fie salvată de vreun viitor soț, de preferință de viță împărătească, așa ca personajele altor povești. Și totuși… sar paragrafe întregi. Cum aș putea să-i citesc unui copil de trei ani acele episoade sângeroase, sadice de-a dreptul, înfățișând, de exemplu, capetele bieților iezi neascultători, pe care lupul le așezase în fereastră „cu dinții rânjiți”… Brrr… Mă cutremur încă de cruzimea basmului.

– „Am încălecat iute pe-o șea, ș-am venit de v-am spus povestea așa…” închei eu.

Copilul mă privește mirat:

– N-ai citit-o pe toată. Buni mi-o citește pe toată… mă privește el cu reproș.

Dau fuga la mama și o întreb:

– Cum poți să-i citești povestea asta în întregime?! Doar știi ce crudă e…

Mama ridică din umeri, mirată:

– Așa-i povestea. Așa ți-o citeam și ție…

Eu cred însă că lumea e destul de dură și nepotul meu o să aibă tot timpul să înțeleagă asta când mai crește. Nu trebuie să-i alterez de pe acum inocența de copil. Și sunt hotărâtă să-i aleg cu grijă ce-i citesc.

Micuțul insistă să-i mai citesc o poveste. Iau o carte de Frații Grimm. Mă gândesc la „Albă ca zăpada și cei șapte pitici”. Parcă atunci când eram mică îmi plăcea povestea asta.. Poate că nu-i chiar o idee rea să i-o citesc… Apoi îmi amintesc cum mama vitregă încearcă, în mod repetat, să o ucidă pe fetiță. Ba chiar îl pune pe vânător să-i aducă drept mărturie că i-a îndeplinit porunca, ficatul și plămânii prințesei. Pe care maștera nu s-ar fi dat în lături să îi mănânce… Aoleu! Numai la crime odioase și canibalism n-aveam de gând să mă gândesc, darămite să-i citesc despre asta nepoțelului meu…

Să încerc oare „Cenușăreasa”?…

Îmi vin însă în minte surorile vitrege, care nu ezită să-și taie ba degetul de la picior, ba călcâiul, doar-doar le vine bine pantoful și le ia prințul de nevastă… Atâta disperare să se mărite?! Halal învățătură pentru fetițe… Bine, el e băiat… dar parcă tot aș încerca altă poveste…

Aleg, victorioasă, „Hansel și Gretel”. O să trec repede peste partea cu vrăjitoarea cea rea… Știu bine ce intenții avea babornița cu bieții copilași, dar parcă nu-mi amintesc ca în povestea asta să curgă sânge…

– „A fost odată ca niciodată” încep eu, în sfârșit, să-i citesc…

Copilul ascultă cu mare atenție. Obișnuiește să-mi pună întrebări, atunci când nu înțelege ceva:

– Dar de ce i-a lăsat tatăl lor în pădure? îi aud glasul mirat.

– Păi uite… omul era atât de sărac, că nu mai avea ce să le dea să mănânce… îi răspund eu prompt.

Copilul rămâne pe gânduri. Se așezase lângă mine comod și își proptise fața bucălată în mâini. Era atât de drăgălaș, că îmi venea să-l mănânc! Hmmm… pardon! Să-l sărut…

– Ce „nolocos” sunt eu! Mie toată ziua îmi dau să mănânc… răsuflă el ușurat, convins fiind, așadar, că n-ar păți niciodată o asemenea nenorocire.

Eu îl privesc amuzată. Chiar e tare simpatic, mai ales că nu-l poate încă zice pe „r”… Dar totuși, iată, realizează că bieții copii fuseseră abandonați fără să greșească cu nimic… Măcar iezii de mai devreme nu-și ascultaseră mama. Însă acum, singura vină a celor doi frați era că… sunt săraci. Cum naiba se gândise el la asta?!

Am continuat să citesc și m-am bucurat să-l văd zâmbind la finalul fericit al basmului.

Și totuși, parcă din ziua aceea am fost mai indulgentă cu desenele lui animate cu personaje stranii, albastre sau cu capetele pătrate sau triunghiulare…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Salut, sunt o tânără de 41 de ani!

Suzana

Am fost fericiți abia după ce n-am mai fost împreună

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
377 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro