Așa mă curăț eu, prin trecut

Ioana Duda

18 June 2015

Ioana DudaDragul meu V.,

Au trecut atâția ani. Atât de mulți încât am renunțat să îi mai număr. Mă întorc atât de des la noi, V., în ultimul timp, de nici nu mai știu dacă trecutul e prezent sau realitatea e asta, în care tu nu mai ești. O fac pentru că îmi e dor de iubire, și curățenie, și limpezime în privire, și trăire. Așa mă curăț eu, prin trecut.

Ai fost primul și cel mai de preț. Ai fost iubire crudă, neîntinată de vreo teamă. Erai așa frumos. Înalt, cu ochi căprui și gene lungi. Cred că cel mai mult ți-am iubit genele. Da, sigur. De aceea îți sărutam cu atâta foc ochii. Buzele mele poposeau minute în șir pe pleoapele tale. Fugeau de la una la alta și mereu mi se părea că îi făceam celeilalte o nedreptate, pentru că nu îmi odihnisem destul gura pe ea. De aceea o luam de la capăt.

Aveai un mers săltat. De parcă mereu voiai să îți iei zborul. Da, e o metaforă. Pentru că tu nu voiai altceva decât să stăm închiși în camera aceea micuță, ce fusese a tatălui meu. Aveam de toate acolo. Ne uniserăm și separaserăm spațiile, în același timp. Pe noptieră stăteau, împreunate și răspândite, cărțile mele și casetele tale.

Era atât de cald în zilele întâlnirilor noastre, încât vița de vie trosnea sub apăsarea soarelui. Era bătrână, iar noi o sfidam cu tinerețea și nepăsarea față de tot ce exista în afara lumii noastre. Ne închideam în cămăruța aceea, cu mobilă veche și pahare ciobite și ne iubeam. Tu te așezai pe fotoliul din stânga. Era mai răcoare acolo. Iar eu mă așezam la picioarele tale și îmi puneam capul pe genunchii tăi. Mă mângâiai pe păr, încet, atent, să nu care cumva să îți scape vreun fir și să rămână nealintat. Și ascultam Dire Straits. Romeo and Juliet. Ore în șir. Moțaiam, eu la picioarele tale și tu desenându-mi harta iubirii noastre pe păr, și gât, și umeri, și spate.

Aveam 18 ani, ca în cântec și habar nu aveam că iubesc. Poate și de aceea m-am dăruit ție complet, fără vreo teamă. Când nu știi, trăiești. Nu te întrebi. Simți, pur și simplu. Pe atunci habar nu aveam că există teamă de iubire, care doare, sperie, ori te face să fugi. Ne iubeam ca doi copii care s-au întâlnit în toiul verii, pe strada prăfuită, în liniștea unei după amieze toropite de căldura de peste zi.

Știam să roșesc pe atunci, V. Și am făcut-o, atunci când te-ai oprit în dreptul băncii noastre, mi-ai întins mâna că să ne cunoaștem și m-ai privit adânc în ochi. Adânc, curios și curat. Ca un copil care se află pentru prima oară în fața unui mister și vrea să îl afle. Fără întrebări cu două sensuri ori intenții ascunse. Voiai să mă cunoști, pur și simplu. Pentru că și tu, la fel ca mine, un copil erai. Mi-am aplecat privirea ca să nu vezi tremurul din ochii mei și de abia mi-am rostit numele. Poate pentru că toată lumea se învârtea, nebună, și toate sensurile pe care le știam până atunci, dispăruseră. Probabil uitasem și cum mă cheamă. ”Eu merg diseară în centru să beau un suc. Ai vrea să vii, Oana?” Desenam cu vârful piciorului în țărână: ”Aș cam vrea”. Și mi-am făcut curaj și te-am privit în ochi. Rușinată și rușinoasă.

11046776_916013131771000_2685010648629555432_n

Zâmbeai cu genele tale lungi. Cu ochii, zâmbeai V. Se prea poate să fi zâmbit așa, ca toți oamenii, din gură, dar eu nu am văzut asta. Sau poate nu îmi mai amintesc. Să mă ierți, V., dacă am uitat, dar au trecut anii peste sufletul meu și am învățat să păstrez doar emoțiile care m-au zdruncinat în cel mai frumos mod posibil, în încercarea de a-mi salva sufletul. Am și eu acest drept, nu, să îmi amintesc doar ce vreau, cum vreau?

Îmi prindeam părul. Îți plăcea mai mult așa, pentru că în felul acela, nimic nu intervenea între sărutările tale și fruntea ori tâmplele mele. Nu citeai poezie, dar o scriai. Cu iubire.

Mergeam pe stradă, mână în mână, iar uneori te învârteai pe călcâie, mi te așezai în față și răbufneai, de parcă secole fuseseși obligat să taci: ”Te iubesc, Oana. Ești cea mai frumoasă. Să nu ne despărțim niciodată”. Îmi puneam brațele în jurul gâtului tău și te sărutam apăsat, acolo, în mijlocul străzii, între oameni care treceau și nu era nepăsători. Le suprindeam zâmbetele. Păi, da! Ce om nu se bucură când recunoaște iubirea?

Distanță? Sacrificii? Nu exista așa ceva. Eram în primul an de facultate și toții bani îi puneam deoparte ca să vin la tine, vinerea. Mă urcam în personalul de ora 10, iar dimineața, la 7, lumea se oprea în loc. Se colora. Se umplea. Avea sens. Totul avea sens și rost. Te vedeam înainte ca trenul să oprească. Te-aș fi recunoscut, V., dintre o mie de oameni. Da, adevărat e că erai înalt. Dar îți simțeam iubirea. Și când ajungea la mine, știam unde să mă uit. Nu mă înșelam niciodată. Pentru că sufletul nu te păcălește nicicând.

Ce frumos ne-am iubit, V. Știu. Nicicând nu va mai fi așa. Pentru că noi nu mai suntem așa. Ne-am făcut oameni mari, din păcate. Acum, după atât de mulți ani, aș vrea să te mai revăd o dată. De la distanță. Să pot fi martorul tăcut și ascuns al câtorva momente din viața ta. Să te mai recunosc măcar o dată într-o mulțime de oameni care au uitat că pe străzile acelui oraș au fost odată doi tineri ce-au reușit să îi oprească în loc din fuga lor zilnică pentru a se bucura de iubire.

Te iubesc, V. Mereu te voi iubi. Noapte bună, prima mea dragoste.



Citiţi şi

Despre bunătate

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,366 views

Your tuppence

  1. diana / 25 June 2015 20:56

    De ce nu ati ramas impreuna? 🙁

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro