Când un bărbat alege o femeie după dimensiunea cupei și lungimea gambei, în detrimentul coeficientului IQ, suratele se grăbesc să tragă concluzia că el gândește din prohab. C-așa fac toți. Toți masculii se nasc cu un geamăn malefic, un Mini Me care le dictează alegerile și comportamentul, din carlinga lui secretă de geniu al răului. Acest evil twin își începe cariera devreme, ca partener de joacă prin nisip. Este momentul în care îl seduce pe băiețelul neștiutor, pozând ca un ciucure drăgălaș și inofensiv, bun la toate. Astfel, subtil și teribil, începe să-și desăvârșească opera de subminare a ființei de care stă agățat, până la aservirea completă a nevinovatului la imperiul poftelor sale nesăbuite. Fiindcă toate geniile răului au pofte nesăbuite, altfel ar fi dieteticieni sau demoni ratați. Prin adolescență deja băiatul e acaparat cu totul. E prea târziu pentru o revoltă. Rarele tentative de rebeliune sunt taxate punctual cu explozii de acnee care nu reușesc decât să facă misiunea mai greu de îndeplinit. Ca la batalionul disciplinar. Nu există scăpare nici în somn, iar când există e însoțită de un sentiment de culpabilitate îngrozitor și de rușinea așternuturilor năclăite în bucuria prematură a unui vis perfid. Adolescentul aservit nu are altă soluție decât să participe la planul diabolic de cucerire a lumii. A lumii femeilor, desigur. Toată viața lui de adult, bietul sclav va urma neputincios nordul indicat de busola nemiloasă ascunsă în pantaloni. De unde și mila și toleranța cu care sunt priviți mulți din pașii lui pe de-alăturea cu drumul: „ea e de vină, doar știm că bărbatul, pe lângă că e porc, mai gândește și cu …”.
Ei bine, doamnelor, să nu ne grăbim. Sau măcar să încetinim puțin pasul reproșurilor atunci când trecem pe lângă rezultatele unei cercetări întreprinse de Universitatea Texas din San Antonio și publicate în Journal of Personality and Social Psychology. Studiul nu reușește să răspundă la eterna întrebare post-factum „de ce eu?”, dar o acroșează în treacăt, răspunzând mai obiectivei (adică îndreptate spre obiect) întrebări „de ce el?”. Cu alte cuvinte, de ce aleg femeile „băieți răi”? Pentru că se pare că preferința pentru băieții buni e doar un mit, o poveste de adormit părinții și îngerașul ăla enervant care ne zbârnâie din când în când pe la ureche. E posibil ca băieții buni să nici nu existe, de fapt, într-o mai mare măsură decât Moș Crăciun și Zâna Măseluță. Deși nici aceștia doi nu aduc daruri pe degeaba, ceea ce constituie un punct comun cu Mini Me. Așa că poate sunt iscoade în travesti. Studiul e de părere că băieții buni, silitori, protectori și stabili există, dar că sunt neinteresanți pentru femeile aflate în perioada de fertilitate maximă, când se presupune că apare dorința imperioasă de a-și alege partenerii cu care să construiască o casă, planteze un pom, facă un copil.
Așadar, pentru cele care încă se mai întreabă „de ce mi se întâmplă mie să mă întâlnesc numai cu nemernici?” ar fi necesară o reformulare, în care să amestecăm 20ml de sinceritate, un vârf de linguriță de responsabilitate și 5mg de praf de conștientizare. Astfel modificată chimic, întrebarea se transformă în „de ce aleg eu un anumit tip de bărbați?”. Psihologia, astrologia, antropologia, sociologia au încercat până acum diverse răspunsuri, unele mai liniștitoare, altele deterministe, altele îngrijorătoare.
Cel al studiului Universității din Texas mi-a captat atenția prin faptul că, iată, pune semnul egal între băieți și fete, încă o victorie în lupta feministelor cu macho-man-ii. Păi nu? Fetelor, și noi avem un drăcușor care ne pune lentile colorate dinaintea ochilor. Doar că ne obișnuiserăm să dăm vina pe Mini Me. Încă un lucru pe care îl putem face la fel de bine ca bărbații! Să ne păcălim la piață. (Nu vă supărați doamnelor, învingătorii trebuie să aibă umor.) Iată ce spune Kristina Durante, din partea echipei de cercetători din San Antonio:
“Sub influența hormonală a ovulației, femeile se autoamăgesc cu credința că băiații sexy și răi vor deveni parteneri devotați și tați mai buni. Când te uiți la băiatul sexy prin ochelarii ovulației, Domnul Nepotrivit devine Domnul Potrivit.”
Acestea fiind datele, poate e cazul să spunem piua când simțim nevoia să dăm vina pe altcineva pentru nereușitele noastre în relațiile de amor. Vina e împărțită, da, între parteneri. Dar nu la asta mă gândesc acum. Vina nu e esențială. Analiza și concluzia de după, dacă nu vrem să repetăm același scenariu, da. Și asta doar ca să nu ne petrecem luni de zile în convalescență după o relație eșuuată, fiindcă am confundat dorința de întemeiere a unui cămin – pentru niște viitori copii – cu pofte mai egoiste și punctuale, dar la fel de justificate, cum ar fi teama de a sta singură, nevoia de autoapreciere, simțul aventurii, exercitarea vanității feminine sau pur și simplu cheful de a ne mai lua pulsul dându-ne puțin cu capul de pereți, din convingerea că dacă doare înseamnă că e viu. Dacă vedem astfel lucrurile, din perspectiva unei forțe feminine reale, n-o să ne mai plângem că nu vrea nimeni să facă bebeluși cu noi, fiindcă dăm numai peste zombies de-ai lui Mini Me.
Citiţi şi
“Pielea de găină” la birou nu e un semn bun
Aveți cinci minute să vorbim despre bani?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
