– 9 –
Când iubirea nebună își sfâșie gazda
(prima parte – aici; a doua parte – aici; a treia parte – aici)
Confuzia revenise în patul mut al unei scriitoare căreia îi murise pasiunea. Nu cred că te-ai gândit cât de mult poți scrie în biblioteca ascunsă a ființei tale atunci când penelul alege să își fixeze falnic dezinteresul asupra expresiilor celor mai intense ale zbuciumului interior. Ne luptăm adesea în interiorul galaxiei noastre, iar nelumina rănilor parcurge greu drumul spre cei ce ne cunosc. Cred că una dintre cele mai suprimate ființe de pe Terra este Pasiunea. Pasiunea dnei Roucher își fixase brațele într-un trup masculin pe care a scris cu propria ei iubire.
Când cineva are o pasiune abandonată, din start îți dai seama că acea persoană adăpostește ciudata creatură nepământeană într-un loc secund, nefiresc al ființei sale. Pasiunea este ceea ce activăm în bătaia inimii noastre atunci când ne dorim să ne simțim întregi. Nu există prea târziu pentru pasiune, dar lăsată prea mult în umbră, ea devine pală, bolnavă, frustrată și însingurată. Cine ar vrea să îmbrățișeze o ființă feminină nepământeană, frustrată? Eu am îndrăznit…
Sunt câteva săptămâni de când nu mai vorbisem cu dna Mouelle, deși mă raportam în mintea mea la ea, de parcă aș fi fost însoțit la tot pasul de un alt fel de prezență a sa. Vocea ei îmi devenise atât de familiară, încât o puteam reconstitui în mintea mea fără efort. Devenise actrița propriei ei repetiții în mintea mea. Întrega poveste a dnei Mouelle devenise mult mai decât provocatoare. Citisem mult din ce se publicase din scrierile ei, dar să o cunoști în mediul ei special, devenise preocuparea mea specială. Mister, liniște, contraste, suspine ce încorsetau gânduri sclave propriului lor destin neîmplinit, încercări înăbușite de a se deschide lumii ce nu îi bănuia lupta, parfum de liliac stors din brațe de flori violet în formă de lumânare ce își arde atracția, o nestăpânită mângâiere a simțurilor – Mouelle Roucher.
Când iubirea nebună își sfâșie gazda, trupul strălucește în propria-i mistuire, mirosind etern a pădure rece în miez de noapte, iar degetele tremură, coborând involuntar pe gâtul catifelat, blocându-se pe sânii îndurerați de plâns. Când iubirea născută într-o ființă ce și-a făcut din stele urme de pași, acoperă un nemerituos muritor, ea mistuie orice crudă dovadă că iubitul este orice altceva decât oglindirea sa. Dar, Timpul este cămașa de forță a insanității de a iubi mai presus de cuvinte, dar tot îl iubea. Cine s-a gândit că el, iubitul, își va retrage firava reacție la perfecțiunea radiantă a dnei Mouelle? Cine ar fi crezut că poți rata să fii iubit cu atâta grandoare? Câți au fost aceia care și-au jurat iubirea față de ea doar privind-o? Și-ai crede că toți ar putea deveni perfecți doar pentru că prezența copleșitoare a dnei Mouelle mistuia inimi reci de bărbat?
Mă întreb adesea care este motivul pentru care dnei Mouelle i-a făcut plăcere să îmi permită să devin parte din durerea sa de a iubi până la gradul la care să empatizez atât de riscant cu ea. Experiențele ei păreau a-și regăsi reflexie în anticipația mea, iar privirea ei trăda bucuria de a mă știi aproape. Dar, niciodată nu a spus acest lucru. Puteam să mă înșel, dar nici eu nu aș fi spus acest lucru.
– 10 –
Eugene
Mi-am ridicat privirea spre fereastra împânzită de negrul așezat al nopții pentru că auzisem un zgomot. Am sărit și am înfipt coatele în pervazul lucios al ferestrei și am făcut căuș din palme pe sticla transparentă de parcă aș fi vrut să sorb din nelumina ce-o puteam cuprinde între palme. Doream doar să văd de unde își aruncase zgomotul salva. Am deschis ferestrele și am strigat:
– Eugene? Eugene, tu ești?
– Sunt eu, m-ai văzut în noaptea această nemiloasă?
– Ce cauți aici, dră? La ora asta? S-a întâmplat ceva?
– Vino să ne plimbăm, dincolo de casa ta este lumină. Haide, că mi-e frig.
– Mă faci să cred atâtea, la ora asta? Ești singură?
– Vino afară, sunt doar eu, am vrut să vorbim, de fapt, nu, nu am vrut, am venit pur și simplu. Brr, ce frig e la tine în curte.
– Ești nostimă. Așteaptă-mă puțin.
Derutat de neașteptata vizită sau de invitația de a mă plimba cu o tânără plăcută ca Eugene… Am luat haina și am ieșit cu o lanternă în mână.
– Sunt aici, mă vezi? şoptise Eugene, dar sunetul vocii ei părea a veni de peste tot, fiind reprodus de tot ce era în curte.
– Ce s-a întâmplat? Ești îmbrăcată destul de subțire. Mi-am dat jos haina și i-am așezat-o lent pe umerii dezgoliți.
Când și-a întors privirea spre mine, Luna i-a întâlnit lucirea din privire și nu pot ascunde că mi-a pătruns în inimă.
– Hei, mulțumesc pentru haină. Te deranjează dacă ne tutuim? Mi-ar plăcea să trecem pestre împletituri de limbaj sofisticat. Doream să îți vorbesc despre dna Roucher, dar acum totul pare atât de nefiresc, încât nu mai știu dacă aș mai putea spune un cuvânt. Brr, tot frig este! M-a privit din nou și s-a apropiat de mine, lovindu-mă copilărește cu șoldul. Tu ce făceai?
– Ești diferită. Dar, nu mă înțelege greșit, ești minuna… spun că mă bucur că ai venit, dar nu mă așteptam să apari chiar tu, pe întunericul ăsta. Îți mai este frig?
– Te așteptai să vină altcineva? Eugene se încruntă, știindu-mă un însingurat. Da? Te așteptai?
– Nu. Doar că…
Ne-am plimbat vorbind despre orice, am râs ca doi copii amintindu-ne întâmplări din copilărie. Aveam memorii frumoase care renășteau și ne încălzeau plimbarea. Înainte să ne despărțim, Eugene m-a privit intens, de fapt ne-am privit în ochi preț de… suficient cât să îmi doresc să îi ating obrajii înroșiți. Apoi, mi-a spus:
– Te-am privit mult timp înainte să arunc intenţionat o creangă. Chipul îți lumina auriu ca apusul soarelui. Iar tu, tu doar scriai. Poate într-o zi îmi vei citi ce ai scris sau ce vei scrie după ce ne vom despărți acum.
– 11 –
Eugene – 2
A doua seară, din nou, ne plimbam, într-o plimbare întinsă pe drumuri pietruite din parcul sălbatic din jurul casei mele. Părea că fiecare umbră ne oferă îndrăzneala de a continua să ne vorbim deschis. Nedefinit. Sau, am putea spune că ne-am văzut ca Eugene să îmi spună ceva important despre dna Mouelle. Deși nu părea că asta e chiar intenția drei cu privire caldă.
– Mă întreb adesea dacă oamenii care scriu cu atâta intensitate pot simți și în realitate ce transmit în scris, a șoptit Eugene, pierdută cu privirea în tufele de flori de pe marginea drumului. Pentru că dacă pot, ei sunt oamenii mai multor realități. Tu când scrii, simți cele două lumi? m-a întrebat cu o privire încurcată.
– În interiorul meu adăpostesc de mult trăiri și lumi cărora nu le-am dat încă nume, dar nu m-am gândit că lumile mele ar fi diferite de lumea în care îmi duc viața liniștit. Îți par detașat, mă simți cumva rupt de realitatea pe care o cunoști tu?
– Doar puțin ciudat. Nu straniu. Dar, mă tem cu siguranță de cuvintele tale. Ai reușit să îmi captezi atenția destul de ușor, iar asta nu e bine. Și ție îți vin cuvintele prea ușor, cu siguranța că nu e prima dată când te adresezi unei tinere pe care o cunoști de puțin timp.
– Am iubit, crede-mă, am iubit. Sunt om. Om. Jocul de-a întrebările nu îmi prea place mie, sunt lucruri din trecutul meu pe care am încercat să le ascund, de mine, de puținii pe care i-am lăsat aproape, de prezent. Sunt momente ale trecutului care nu rezistă dezrădăcinate de titlul lor perfect – amintiri uitate. Sau, într-un proces învechit de uitare. Dor.
S-a desprins de apropierea cu care ne țineam trupurile și a alergat spre un tufiș din spatele unei bănci. A sărit cu genunchii pe bancă, a privit spre zidul verde ce părea să ne mascheze trecerea, deși aleea era bine iluminată, iar noi nu eram singurii care se plimbau pe acolo.
– Cât de fascinantă e Luna, a spus așezându-se pe bancă. Cred că avea nevoie de o scuză mai solidă pentru a ne opri. Am intrat în jocul ei, am ridicat privirea spre sfera albă ce părea că ne însoţeşte.
– Ştiai că Luna este de fapt un fel de piatră prețioasă pentru Iubire? Pe care a pierdut-o într-o noapte întunecată în care alerga prin Univers în căutarea iubirii cu i mic?
– Nu, nu am știut. Dar, chiar…? Cum am început să râd, și-a dat seama că mă joc cu ea, că am spus acest lucru doar să mă joc cu ea.
– Ești naivă, dar drăguță. E mai bine să ai simplitatea cu care mă abordezi tu pe mine. Mult mai bine…
Am rămas aşezaţi pe bancă destul de mult timp, privind Luna, stelele, cerul luminat ce își reflecta partea strălucitoare în ochii tinerei Eugene. Ne-am ridicat și am continuat să ne vorbim. Înainte de a ajunge la ea acasă, ne-a întâmpinat Frederic, fratele mai mic al drei. A cuprins-o de după umăr și a tras-o spre el protectiv. Nu aș fi spus nimic, dar noi nu aveam nimic.
– Pierre nu a părăsit-o pe dna Mouelle. Doar gândește-te la asta când îi auzi numele. Noapte bună!
Am mers acasă, dar m-am aruncat pe iarba răcoroasă a ridicăturii de pământ pe care o numeam Observatorul viselor de noapte. Am privit cerul mai mult timp. Cred că am ațipit puțin.
– va urma –
Guestpost by Cosmisian
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
