Casă de piatră și prietenie de lemn

Andreea Petrescu

8 September 2012

Am iubit-o pe Ea în toate felurile în care poţi iubi un prieten. O iubesc încă, în formele mari în care păstrezi iubirea vie. Ne-am iubit cel mai aprig pe când eram doar noi, singure, revoltate şi bucuroase, cu dezamăgirile în piept ca o durere înfundată, gata să înfruntăm totul şi să râdem de tot. Culmea, eu şi Ea am trăit în paralel, fără să ne propunem asta. Când Ea era din nou la un început eram şi eu, când Ea iubea iubeam şi eu, când Ea se întreba ce are universul împotrivă şi de ce se târăşte ca un vierme în loc să meargă singur pe picioare, la fel făceam şi eu. Mai aproape de suflet să-mi fi fost cineva nici că s-ar fi putut.

Sunt gata să-l înfrunt însă pe adevăr. Nu cred că între mine şi Ea va mai fi vreodată ce a fost. Sau poate-s fatalistă eu şi folosesc cuvinte mari. Ciudat cum relaţiile care merg, iubirile care nu mai scârţâie, flăcările care ard şi nu doar pâlpâie anemic, toate aceste rotunjimi ale împlinirii cască abisuri. Prietenia se schimbă, rana deschisă se închide, dorinţa de a împărtăşi totul se stinge încet şi descoperi că au trecut luni bune de când aţi vorbit ultima dată ore în şir despre nimicuri şi întreguri. Locul iubirii voastre e luat de viaţa-n doi.

 În viaţa asta nouă, tot ce-i al nostru e şi-al Lor. Timpul, amintirile, sarcasmul, planurile de vacanţă şi de week-end, formulele de alint. Când le mai folosim şi între noi parcă o facem din politeţe. Nu se mai simt la fel. Sună rece, sec, îşi pierd din luciu ca o mobilă veche. Cum să mai vrei să povesteşti câte în lună şi în stele, cum să te mai întrebi odată cu ea cum o fi pentru alţii, cum să mai bârfeşti în voie relaţii care îţi întorc stomacul pe dos, dulcegării şi gesturi, exagerări şi capricii pe care ziceai că nu o sa le ai niciodată? Să fie ceea ce uneşte două femei inamicul comun, fără siluetă, al speranţei că undeva, cândva, vine şi vremea lor? Să fie neîmplinirea mai prietenoasă decât împlinirea?

 Nedrepte împărţeli face şi sufletul. Şi înghiţi şi tu în sec, în sec înghite probabil şi ea, întrebându-te când şi când, cu gândul aiurea, dacă-i e bine. Şi dacă ţi-ar spune dacă nu i-ar fi. Scrii un mesaj dar nu ştii ce s-o întrebi. S-o întrebi de el? S-o întrebi cum se înţeleg? Bine, cum să se înţeleagă, că doar bine te înţelegi şi tu. S-o întrebi simplu ce mai face? Poate că n-o să-ţi răspundă sau dacă o face o sa ai telefonul în geantă, pentru că stai cu El. La uşa îndrăgostiţilor nu baţi când vrei şi regula asta stă în picioare ca o statuie. Nu deranjezi. Ştim asta noi toate, dintotdeauna. Şi pentru că ştim atât de bine punem telefonul deoparte. „Lasă că vorbim noi zilele astea” îţi spui.

Prietenia are raţiuni de neînţeles câteodată. Şi doare mai mult orice greşeală pe care o faci în prietenie când eşti singur. Când eşti singur parcă te şi superi mai puţin, durează mai puţin, îl suni mai repede pe celălalt, te îngrijorezi şi te întuneci, stai nedormit, te tânguieşti. Dar când ştii că ea e cu El şi tu eşti cu El parcă nu te mai grăbeşti. Nu-ţi mai faci griji pentru prietenie, se înnoadă ea. E acolo la bine şi la… Sau nu prea e acolo la bine. Proverbul spune că la nevoie se cunoaşte prietenul. Oare? E mai bine să fie acolo la rău, să fii acolo pentru el la nevoie, să rămâi suspendat într-o bucurie aproximativă? La bine prietenia parcă se culcă pe-o ureche.

 Din coconul iubirii nu ieşi cu cuvinte. Nu tai pereţii cu sabia raţiunii, nu ieşi din el să urli şi să cauţi consolări. Din relaţia ta cu El nu răzbate nimic din ce suna şi trâmbiţa în poveştile cu ei. Coconul iubirii e anti-glonţ. Poate din cauza asta se şi urează „casă de piatră”. Cu relaţiile care nu merg bine nu construieşti case. Relaţiile scurte sunt corturi, unele mai ieftine, în care intră apa la fiecare aversă, altfele mai scumpe, în care ai loc şi te simţi oleacă mai protejat. Dar oricât ar fi de bune, din cort se-aude orice mişcare. Sunetele răzbat şi puţin îţi pasă, oricum cu cortul mergi să stai puţin. O vară, o săptămână… Casa de piatră însă… Casa de piatră e antifonată. De bine de rău, să nu te sufoci, mai deschizi câte o fereastră ca să schimbi aerul din casă. Şi o mai laşi pe vecină să audă, să vadă, să surprindă vreo frântură. Dar câte poţi să vezi şi să auzi şi câte laşi să se audă?

Stranii specimene mai sunt şi aste prietenii. Prietenie de piatră. Urează cineva asta, din suflet? 



Citiţi şi

Virgin la 35 de ani

N-am cunoscut bărbat mai străin de mine ca soţul meu

Vreau să mor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,192 views

Your tuppence

  1. Radu / 12 September 2012 18:01

    Pai, statistic vorbind, o prietenie are sanse sa dureze mai mult decit o relatie, legalizata sau nu. Si apoi, prieteniile, ca si relatiile, se transforma, uneori evolueaza, alteori se opresc. Si cum prietenia tot un fel de relatie este, depinde de cei implicati cum se adapteaza situatiilor de tot felul care apar.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. red / 9 September 2012 12:25

    ai pus degetul pe toate ranile. stai sa vezi ce urmeaza cind mai apar si copiii…cu timpul, intelegi ca si prieteniile, ca iubirile, au un inceput si un sfirsit, se suprapun unei perioade din viata. Rare (si magice) sint cele care scapa de aceasta predestinare

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro