Am mîncat osso buco. Memorabil! O mîncare gustoasă completă, echilibrată, din carne și măduvă – proteine, grăsimi animale, legume – fibre și minerale. O lingură de ulei de măsline – grăsimi vegetale. Pe deasupra, o gremolata cu coajă rasă de lămîie și portocală (netratate), unu sau doi căței de usturoi, pătrunjel – vitamine, antioxidanți. Alături, o mînă de orzo, pastele acelea mici, ca boabele de orez, întregește tabloul cu glucide complexe. Bun și sănătos! În farfurie, a rămas osul. O bucată rotundă de piatră, goală în mijloc. Piatră, numai în aparență.
Osul este o construcție elaborată prin îmbinarea unor mici cavități minerale, în care trăiesc celule osoase, osteocitele. Celulele și le alcătuiesc singure; este contribuția lor la edificarea corpului nostru. Li se furnizează materialele necesare – proteine și săruri minerale. Primesc necesarul pentru trai și muncă – nutrienți, oxigen. De asta se ocupă sîngele, deci… noi. Sîngele nu poate transporta altceva decît ceea ce provine din hrană sau respirație. Osteocitele aduc știința, arta lor artizanală, transmisă din generație în generație, prin ADN, materializată în enzime.
De fapt, nu ele pun calciul în os. Ele produc proteine, fibre, cu o proprietate specifică: supuse deformării, generează o sarcină electrică. Și astfel, atrag calciul din sînge. Calciul se depune în asociație cu fosforul, formînd săruri fosfo-calcice, asemănătoare cu apatitele din sol. Forțele exercitate asupra osului reprezintă constrîngeri utile. Tot ele orientează fibrele în vederea asigurării unei rezistențe optime. De aici, utilitatea exercițiului fizic pentru menținerea solidității oaselor.
O forță exersată în condiții anormale, excesivă sau cu o orientare neprevazută poate duce la ruperea osului. Rezistența este „calculată” pentru o anume activitate, așa cum cochilia oului este „calculată” pentru a rezista presiunilor extreme exersate asupra ei cînd oul iese prin dosul găinii; simpla, aparent nesemnificativa, ciocnire cu o linguriță îi poate fi fatală, ulterior.
Osul are sisteme de control și verificare. Atunci cînd calitatea osului produs nu este corespunzătoare, țesutul este distrus de un alt tip de celule, osteoclastele, care-l remodelează continuu. Celulele trăiesc, muncesc, mor. Sînt înlocuite de altele, tinere, osteoblaste, care, la rîndul lor, urmează același ciclu, fără milă sau considerente morale. Primesc ajutor de la hormoni (cei sexuali de exemplu, dar nu numai) și de la vitamine (vitaminele D și K2), furnizate de „patron”, deci tot de noi. Din alveolele lor, celulele comunică între ele, robotesc, ne clădesc. Au adăpost, loc de muncă, condiții de viață asigurate. Ele există numai și numai pentru binele colectiv.
Luasem masa în familie. Mi-a venit în minte propoziția deseori auzită la „socialism știintific”, materie obligatorie pe vremuri: „familia este celula de bază a societății”. Același lucru îl spun și monoteismele. Interesant cum profeții și Marx au picat pe același gînd cînd au scris asta. Cum sînt băgat adînc în medicină, ideea că o familie poate fi considerată „celulă” nu mă convinge; mi se pare că șterge diversitatea membrilor ei. Dar nu despre asta este vorba. „Celula” socială beneficiază de locuință, loc de muncă, aprovizionare. Desigur, intervin banii ca unitate de schimb, dar, în fond, acesta nu este decît un detaliu. Societatea asigură subzistența și materia primă pentru muncă. La rîndul său, celula-familie produce. Prin asta, ea contribuie la construirea și funcționarea societății, după cum celulele participă la construcția și funcționarea organismului. În prelungirea acestei paralele “celulă-familie”, îmi dau seama că problema pensiilor sau cea a asigurărilor sociale este ne-fiziologică. Un osteocit sau orice altă celulă nu ar putea integra conceptul, așa ceva nu există.
Dar ce construiesc sihaștrii? Și ei sînt „celule”, individualități asemămătoare osteocitelor. Fiecare în grota lui, ei comunică doar strictul necesar, ies singuri să caute hrană, nu au nevoie de materiale fiindcă nu construiesc, aparent, nimic. Sihaștrii produc, totuși. Produc idei. „Părinții deșertului”, călugări și pustnici creștini izolați în nisipurile aride ale Egiptului, ne-au lăsat o construcție ideologică remarcabilă, deși punțile lor cu lumea erau înguste. Alte „celule”, alte alveole, altă muncă. Totuși, o construcție.
Dar eu, acum, în alveola mea, cînd gîndesc la toate astea privind un rest de os de vițel, sînt oare o celulă productivă? Posibil. Combin idei. Așez litere, produc cuvinte, cuvintele se leagă între ele, construiesc organismul ideii.
Osul este construcția cea mai rezistentă de care este capabil organismul nostru. Ea poate dăinui milenii. Construcțiile altor „celule” nu pot decît tinde către dăinuire. Cu excepția ideilor. Aici, este un punct în care materialul se compară cu imaterialul și extremele se ating.
M-am antrenat în glosă, observînd un os din farfurie; din asociație în asociație, am ajuns cu gîndul la o populație de cormorani pe care am urmărit-o vremelnic, prin Deltă. Fiecare cuib adăpostește o familie, o „celulă”. Nu putem fi siguri că aceste „celule” de viață, agățate în crengile copacilor, nu construiesc, și ele, ceva, nu știm ce.
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Râzi mai des, râsul e cea mai scurtă distanță dintre oameni
Dar dacă n-am (mai) fi proști?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
