În iunie 2005, cu câteva zile înainte de a susține celebrul discurs de absolvire de la Stanford – cel încheiat cu Stay hungry. Stay foolish. – Steve Jobs scria mai multe e-mailuri pe care nu le-a trimis niciodată. Le redacta în aplicația de mail, fără destinatar, doar pentru a-și pune ordine în gânduri. Le salva ca drafturi – o formă de lucru care îi era familiară și pe care o folosea ca să se exprime, fără intenția de a comunica cu altcineva.
Pe 12 iunie 2025, exact la 20 de ani de la acel discurs, Steve Jobs Archive a publicat aceste opt e-mailuri, sub titlul Steve’s Drafts. Textele nu au fost scrise pentru a fi văzute de public, dar multe dintre ideile din ele se regăsesc, aproape mot à mot, în discursul rostit pe scena de la Stanford. Altele au rămas doar acolo, în acele ciorne: sincere, nelustruite, esențiale.
De ce a devenit memorabil acel discurs
“Sunt onorat să fiu azi aici cu voi, la absolvirea voastră, la una dintre cele mai bune universități din lume.
Să fiu sincer, nu am terminat niciodată facultatea. De fapt, asta e cel mai aproape de o absolvire de facultate la care am ajuns vreodată.
Astăzi vreau să vă spun trei povești din viața mea. Atât. Nimic extraordinar. Doar trei povești.
1. Conectarea punctelor
Am renunțat la Reed College după primele șase luni, dar am rămas pe lângă ca student neoficial timp de încă un an și jumătate, înainte să renunț complet. Așadar, de ce am renunțat?
Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o tânără studentă nemăritată, care a decis să mă dea spre adopție. A vrut foarte tare ca eu să fiu adoptat de absolvenți de facultate, așa că totul era aranjat pentru ca o familie de avocați să mă adopte. Doar că, atunci când m-am născut, s-au răzgândit. Așa că părinții mei adoptivi, care nu aveau facultate, au fost întrebați: „Vreți să-l adoptați pe acest băiat?” Ei au spus da. Mama mea biologică a aflat mai târziu că părinții mei nu aveau facultate și a refuzat să semneze actele. S-a răzgândit câteva luni mai târziu, când părinții mei au promis că mă vor trimite la colegiu.
Și, 17 ani mai târziu, am ajuns la facultate. Dar, naiv, am ales o facultate scumpă, cam cât Stanford. Toate economiile părinților mei se duceau pe taxele mele. După șase luni, nu vedeam rostul. Nu aveam idee ce vreau să fac cu viața mea și nici cum m-ar fi ajutat facultatea. Așa că am renunțat. Și am avut încredere că totul va merge bine.
Uitându-mă înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. În momentul acela, a fost înfricoșător. Dar uitându-mă acum, a fost eliberator.
Un exemplu: facultatea nu mai obliga să merg la cursuri care nu mă interesau, așa că am început să merg doar la cele care îmi plăceau. Am dat peste un curs de caligrafie care m-a fascinat. Nimic din toate acestea nu părea că va avea aplicație practică. Dar zece ani mai târziu, când am proiectat primul Macintosh, am folosit tot ce învățasem la acel curs.
Nu poți conecta punctele privind spre viitor. Le poți conecta doar privind înapoi. Așa că trebuie să ai încredere că punctele se vor conecta cândva. Trebuie să ai încredere în ceva – în instinctul tău, în destin, în viață, în karma. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată.
2. Despre dragoste și pierdere
Am fost norocos – am descoperit devreme ce-mi place să fac. Woz și cu mine am început Apple în garajul părinților mei când aveam 20 de ani. În zece ani, Apple crescuse de la doi oameni la o companie de 2 miliarde de dolari, cu peste 4.000 de angajați.
Și apoi am fost concediat. Cum poți fi concediat de la propria companie? Ei bine, pe măsură ce Apple a crescut, am angajat pe cineva pe care îl credeam potrivit să conducă compania. La început, lucrurile au mers bine. Dar apoi, viziunile noastre au început să difere, iar la un moment dat, consiliul de administrație a fost de partea lui. Aveam 30 de ani și eram afară.
A fost devastator. Am simțit că am pierdut sensul vieții. Dar, încet, mi-am dat seama că încă îmi plăcea ce făceam. Așa că am luat-o de la capăt.
În următorii cinci ani am fondat două companii: NeXT și Pixar. Pixar a creat primul film animat complet pe computer – Toy Story – și acum e cel mai de succes studio de animație din lume. Într-un viraj neașteptat, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple și tehnologia dezvoltată la NeXT este acum inima Apple.
Dacă n-aș fi fost concediat de la Apple, toate astea nu s-ar fi întâmplat. A fost un medicament amar, dar probabil că pacientul avea nevoie de el.
Uneori viața te lovește în cap cu o cărămidă. Nu-ți pierde credința. Singurul lucru care m-a făcut să merg mai departe a fost faptul că iubeam ce făceam. Trebuie să găsești ce iubești. Și asta e valabil nu doar pentru muncă, ci și pentru relații. Lucrul cu adevărat important este să nu te mulțumești.
3. Despre moarte
Când aveam 17 ani, am citit o frază: „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima – pentru că, într-o zi, așa va fi.” Asta m-a impresionat, și de atunci, timp de 33 de ani, m-am uitat în fiecare dimineață în oglindă și m-am întrebat: „Dacă azi ar fi ultima zi din viața mea, aș vrea să fac ce urmează să fac azi?” Dacă răspunsul era „nu” prea multe zile la rând, știam că trebuie să schimb ceva.
Să-ți amintești că vei muri este cea mai bună unealtă pe care o cunosc pentru a evita capcana de a crede că ai ceva de pierdut. Nu e niciun motiv să nu-ți urmezi inima.
Cu aproximativ un an în urmă, am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a spus că voi trăi 3–6 luni. Apoi, la biopsie, s-a descoperit că era o formă rară, operabilă. Am fost operat și acum sunt bine.
Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Și totuși, moartea e destinația comună a tuturor. Nimeni n-a scăpat vreodată. Și așa și trebuie să fie, pentru că Moartea este probabil cea mai bună invenție a Vieții. Ea este agentul de schimbare. Face loc noului.
Timpul vostru e limitat, așa că nu-l irosiți trăind viața altcuiva. Nu fiți prinși în dogmă – adică să trăiți cu rezultatele gândirii altora. Nu lăsați zgomotul opiniilor celorlalți să vă înăbușe propria voce interioară. Și, cel mai important, aveți curajul să vă urmați inima și intuiția. Ele știu deja ce vreți cu adevărat să deveniți.
Final: „Stay hungry. Stay foolish.”
Când eram tânăr, am găsit un citat pe coperta din spate a unei reviste numite The Whole Earth Catalog. Scria: „Stay Hungry. Stay Foolish.” (Fiți flămânzi. Fiți naivi.) Era mesajul de încheiere al revistei. Mi-am dorit mereu asta pentru mine. Și acum, la absolvirea voastră, vă doresc vouă același lucru:
Stay Hungry. Stay Foolish.
Mulțumesc tuturor!”
Gândurile de acum 20 de ani
Spre deosebire de discursul de la Stanford – atent structurat, citit cu o simplitate intenționată și cu o doză de reținere – aceste ciorne sunt vii, neordonate, personale. Jobs nu vorbește aici ca lider inspirațional, ci ca un om aflat între viață și moarte. Între control și abandon. Între ceea ce știa și ceea ce nu putea schimba.
“Nu poți plănui să întâlnești oamenii care îți vor schimba viața. Sunt invitat să vorbesc la școala de afaceri a Stanfordului o dată sau de două ori pe an și încerc mereu să o fac. Acceptasem o invitație să vorbesc într-o joi, târziu, după-amiaza, și nu mă simțeam prea bine, iar mai târziu în seara aceea aveam o cină cu niște clienți importanți la o cramă de pe Page Mill Road. Sala pentru discursul meu nu era suficient de mare, iar toate locurile erau ocupate, unii studenți stăteau pe culoare. Unul dintre profesori le-a cerut să elibereze culoarele în caz că apărea un inspector de la pompieri, și o fată care fusese evacuată s-a așezat rapid pe unul dintre cele patru locuri rezervate în primul rând pentru mine și orice însoțitori aș fi avut.
Când am ajuns singur și m-am așezat în primul rând, mi-a luat ceva timp s-o observ pe această fată foarte drăguță care stătea lângă mine. Cred că a fost șocată când a realizat că eu sunt cel care urmează să vorbească. Și am știut că ceva e în neregulă când mă holbam la ea, uitând despre ce vorbeam, la jumătatea unei fraze. După discurs, am rămas să vorbesc cu câțiva studenți, între care și ea. Dar apoi a plecat. Nu știam cine era și m-am gândit că poate nu o voi mai vedea niciodată. Așa că am încheiat conversațiile și am plecat și eu, și am întâlnit-o în parcare. Am întrebat-o dacă ar vrea să ia cina cu mine sâmbătă.
A spus da și mi-a dat numărul ei de telefon. În timp ce mă îndreptam spre mașină, m-am întrebat: „Dacă aceasta ar fi ultima zi din viața mea, aș prefera să iau cina cu clienții importanți sau cu ea?” M-am întors în fugă la mașina ei, chiar când era pe punctul să plece, și am întrebat-o: „Ce-ar fi să luăm cina în seara asta?” A spus: „Sigur”, iar 18 luni mai târziu ne-am căsătorit. Da, poate că ar fi ieșit bine și dacă aș fi așteptat până sâmbătă, și poate că acei clienți ne-ar fi dat câteva comenzi în plus dacă mă prezentam.
Dar cine știe, poate că ea avea o întâlnire importantă vineri seara și lucrurile ar fi fost cu totul altfel… Nu poți plănui să întâlnești oamenii care îți vor schimba viața. Pur și simplu se întâmplă. Poate e întâmplare, poate e destin. Oricum ar fi, nu o poți planifica. Dar trebuie să recunoști momentul când se întâmplă și să ai curajul și claritatea minții de a-l prinde.”
Este una dintre reflecțiile cele mai directe asupra hazardului. Jobs renunță la ideea de strategie și planificare. Vorbește despre intuiție, prezență, curaj. Despre o clipă pe care n-o poți repeta. Și despre cât de ușor se poate rata, dacă nu ești cu adevărat acolo.
Într-un alt fragment, aproape ascetic în ton, scrie:
„Am învățat să fiu recunoscător pentru lucrurile pe care le am și pentru oamenii din viața mea. Și pentru cele mărunte – o plimbare, o conversație, o clipă.”
Pare banal, dar veneau de la un om care trăia în epicentrul inovației globale. Un om pentru care timpul însemna productivitate și lansări spectaculoase. Care, dintr-odată, înțelegea că esența vieții se poate ascunde într-un gest simplu sau într-o prezență lângă tine.
Într-unul dintre cele mai neașteptate pasaje, Jobs scrie:
„Îmi iubesc și admir specia – pe cei vii și pe cei plecați – și sunt complet dependent de ei pentru viața și starea mea de bine.”
Jobs, adesea descris ca dur, arogant, intransigent, lasă aici o dovadă de umilință. Nu e vorba despre succes sau invenții. E despre faptul că viața lui – și a noastră – depinde de ceilalți. De tot ce a fost înainte și de tot ce e în jur.
Cum au fost primite aceste mailuri
Publicarea lor a fost întâmpinată cu emoție, dar și cu revalorizare. The Verge a scris, în aceeași zi cu lansarea online (12 iunie 2025), că „Jobs a citit exact textul scris în draftul final, fără improvizații. Dar drumul până acolo a fost plin de încercări – vizibile în aceste mailuri intime, uneori dureroase.”
Designerul Jony Ive, într-un interviu anterior pentru The Guardian, spunea că încă se întreabă „Ce ar fi făcut Steve?” când ia decizii importante. Mailurile arată că, uneori, nici Steve nu știa ce să facă. Doar scria. Fără certitudini, fără soluții.
Cititorii le-au receptat nu ca pe un manifest motivațional, ci ca pe niște fragmente de suflet. Sunt crude prin ceea ce nu explică. Frumoase prin lipsa lor de retorică. Și valoroase tocmai pentru că nu au fost gândite să impresioneze.
Într-o lume în care mesajele se scriu cu AI, iar mailurile par copy-paste-uri sterile, aceste ciorne au forța unei spovedanii. Poate că și pentru noi, femeile care încercăm să trăim prea multe vieți deodată, e timpul să ne scriem – câteodată – un e-mail pe care nu-l vom trimite nimănui. Un mail în care să ne auzim, fără filtre, vocea interioară.
Citiţi şi
Cum ne protejăm de balastul AI
Am ales să fiu amantă și nu regret deloc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
