Ce m-a învățat mama

Camelia Cîmpean

5 March 2017

Cîmpean CameliaPe mine, mama m-a învățat să gătesc.

S-a întâmplat într-o amiază de vară când, un pic mai răsărită decât colțul bufetului din bucătărie fiind, m-am apucat să fac clătite. Am turnat lapte din belșug în castronul de  porțelan cu trandafirași bordo, preferatul ei, am spart două ouă peste el și le-am amestecat bine, bine cu furculița. Asta știu sigur că văzusem la mama. Am pus tigaia pe aragaz și am aprins ochiul cu bricheta electrică. Mama nu ținea chibrituri în casă și îmi arătase cum aprinzi aragazul de teama că, știindu-mă curioasă din cale-afară, o să aprind, negreșit, casa, în lipsa ei. Am turnat apoi compoziția în tigaia încinsă. Numai că, în loc să se întindă ca o plapumă pufoasă, galben – aurie și să invadeze toate colțurile, clătita mea fugea, se împrăștia rapid și dispărea. Uite-o, nu-i! În urmă-i rămâneau vălătuci de nori grei, mirosind a lapte copt, care se înghesuiau care mai de care să iasă la lumină prin fereastra îngustă a bucătăriei.

Chemați de vecini, pompierii au adus-o și pe mama de la serviciu.

Când m-am măritat, știam sigur că în aluatul de clătite se pune… făină.

Pe fratele meu, mama l-a învățat să se comporte ca un bărbat.

S-a întâmplat într-o seară, când toată familia era strânsă buluc în jurul televizorului din sufragerie. Urma un nou episod din Tarzan.

– Uite, mama, eu sunt Tarzan! Și mama a rămas înțepenită pe scaunul din pluș cafeniu, uitându-se zăbăucă la copilul cățărat, nu se știe cum, pe dulap, și care plonjase curajos spre recamier. Tâmpla lui ratase la milimetru brațele din lemn masiv și el râdea cu gura până la urechi, așteptând ovații și încurajări.

mama si copilul

Tata se uita la mama, albastru-vânăt pe la colțurile gurii, iar ea, calmă, rece ca gheața, a spus:

– Când sar de pe dulap, băieții își pierd c*aiele! E treaba ta, dar, dacă le pierzi, o să te transformi în fetiță, ca soră-ta.

Niciodată, dar niciodată, mama nu folosise înainte, în prezența noastră, cuvântul cu c. Nici după, cu toate provocările fratelui meu, acum, la rândul lui, tată de băiat năzdrăvan.

Și nici nu mi-aș fi închipuit în ruptul capului că frățiorul meu mai mic îi cunoștea înțelesul, dar, la următorul episod din Tarzan, fratele meu a stat cuminte pe fotoliu. La toate înghiontelile mele, el a răspuns demn:

– Eu sunt bărbat, nu o biată fată ca tine!

Pe noi, mama ne-a învățat să fim responsabili.

S-a întâmplat într-o sâmbătă cu zăpadă mare, mare, cum nu mai văzusem noi, copiii, de ani buni. Cazemate, oameni de zăpadă, bătăi cu bulgări, derdeluș, ce mai, în spatele blocului era raiul pe pământ. Doar că… miorlăitul de frate-meu a început să plângă:

– Mi-e frig la picioare, hai acasă!

Cum să te duci acasă, bă, frate, ești nebun?! Încă mai era lumină! Și zăpadă, și copii, ohoo, berechet! Așa că i-am desfăcut șireturile, l-am descălțat și, pentru că șoseta era udă – fleașcă, i-am scos-o și i-am băgat-o în buzunar.

– Hai, că nu mori! Mai facem o tură și mergem!

Și dă-i prin zăpadă, și dă-i cu bulgări, și zvârrr pe alunecuș, până s-a întunecat de-a binelea!

Cred că atunci a făcut mama diabet, când l-a ajutat să se descalțe, că el  era mai mic și părea cam țeapăn, cam prea ca un robot!

– În seara asta sunteți pedepsiți amândoi! Tu, că nu ai avut grijă de el și l-ai lăsat desculț în zăpadă și tu, că nu ai venit acasă de la început, dacă ți-a fost frig! V-am tot învățat: dacă nu vă este bine acolo unde sunteți, lăsați totul baltă și veniți acasă. La baie, în cadă, vă spălați și vă culcați. Nu vă dau nimic de mâncare în seara asta, să vă învățați minte!

Dârdâind de frig și de spaimă, auzeam tocmai de acolo, din cada aburindă, vocea tatei, transformat ad-hoc în avocatul nostru.

Mama a rămas de neclintit.

Oricum, cine avea nevoie de mâncare? Prea obosiți și moleșiți de căldură, am adormit imediat ce am intrat în contact cu așternuturile mirosind întotdeauna a soare, a galben și a sărbători de iarnă. Biata mama, stătea ore în șir la coadă la portocale, iar cojile le băga în dulap și le păstra cu sfințenie până se uscau și le pierea mirosul de tot.

Mama lucra în ture, la fabrica de pâine. În dimineața următoare, la ora șase fix trecute, ca de la nenea Iancu citire, ea cobora scările mulțumind lui Dumnezeu că nu făcusem febră niciunul dintre noi, iar noi… noi, în stil à la căpcăun, hăpăiam fericiți ouă ochiuri, brânză de capră de la bunica și ceai fiebinte în cănile noastre preferate cu Pluto și Olive, toate pregătite încă din crucea zorilor de mama.

Pe noi, mama… nu ne mai învață nimic!

Pe Camelia o găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vreau să fiu mamă și nu pot

Dacă ți se pare că este mai bine, poate că o să lăsăm lucrurile așa un timp

Nu trebuie să explici nimănui de ce ai decis aşa

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,496 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro