Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce-o fi cu noi, femeile și pantofii? :)

12 February 2020

Fără să fi fost un copil răsfățat din cale-afară, îmi amintesc totuși că, atunci când eram mică, aveam tot felul de dorințe. Fie că era vorba de vreo o păpușă, de cuburi sau de vreo rochiță, atât timp cât nu depășea prea tare “bugetul estimat” al familiei, părinții (mai ales mama) încercau să-mi satisfacă micile capricii. Așa că nu am înțeles deloc de ce mama n-a vrut, în ruptul capului, să-mi cumpere o pereche de saboți.

Aveam vreo șase ani și nu cunoscusem încă decât lumea cenușie în care trăiam. Până și copiii erau îmbrăcați atunci doar în gri și maro, de parcă ne duceam, cu toții, zilele într-o stare de adormire. Nici măcar culorile nu prindeau viață.

Asta până într-o zi când am văzut la prietena mea în picioare cei mai frumoși saboți pe care mi-i puteam imagina. Erau de un roșu aprins, pe ei erau desenați câțiva ștrumfi bleu, veseli și ghiduși (cum îi știam din desenele animate care rulau la televizor la vecinii noștri sârbi). Tot de la sârbi proveneau și încălțările fetiței. Și, ca și cum n-ar fi fost îndeajuns să fie atât de roșii și cu simpaticele personaje, saboții erau cu adevărat spectaculoși, pentru că aveau și… tocuri!

Și-acum îmi amintesc cu câtă ardoare mi-i doream. Iar, pur și simplu, cuvintele mamei, care uneori prindeau și un ton răstit, îmi treceau pe lângă urechi. Oricum n-aveau nicio noimă. Auzi, îmi spunea mie că n-am voie să port tocuri! Păi și ea, atunci, de ce purta?!

Zicea ceva de sănătate, de poziția coloanei, că nu-s adecvați vârstei. Pentru mine era ca atunci când îmi interzicea să mănânc mai mult de trei prăjituri, pe motiv că fac diabet. De unde scornea mama tot felul de chestii, doar ca să mă împiedice să fiu fericită? Vă spun drept, dacă n-aș fi cunoscut-o bine, aș fi zis chiar că nu mă iubește!

În ciuda vaietelor și plânsului meu sincer, nu mi-a cumpărat saboții. Dar totuși am înduplecat-o să-mi facă promisiunea că, peste un timp, când mai cresc doar puțin, o să mi-i ia.

Îmi mai amintesc că, după ce am mers la școală, mi-am dorit foarte tare, o riglă! Da, știu, ciudate dorințele astea ale mele. De data asta i-o cerusem tatei. Îi povesteam cum colegul meu de bancă are cea mai frumoasă riglă. Colorată, cu niște figurine tare simpatice și pe care, dacă o mișcai,  aceste mici personaje păreau că aleargă. Tata n-a înțeles prea tare fascinația mea pentru o simplă linie, dar m-a asigurat că, dacă o găsește, o să mi-o cumpere.

Colegul meu avea linia din Piața sârbilor, acel loc miraculos, unde parcă puteai evada, pentru câteva clipe din comunism. Găseai acolo cafea, gumă de mestecat, eurocrem, blugi, ciorapi cu model, farduri și multe alte produse colorate și încântătoare, mai ales pentru ochii mei de copil. Lasă că vecinii noștri profitau și le vindeau la niște prețuri exorbitante…

Să revenim la riglă. Recunosc, îmi plăceau sincer figurinele mișcătoare. Dar eu aveam și un motiv ascuns pentru care mi-o doream nespus. Și asta pentru că, pe verso, frumoasa linie avea în întregime tabla înmulțirii. Iar în timpul lucrărilor de control de la matematică (eram deci deja prin clasa a doua), zău dacă mă mai puteam concentra la calcule, de ciudă că băiatul de lângă mine ținea rigla pe bancă și, doar dacă o întorcea puțin, scria răspunsul corect! În câteva secunde! Evident că învățătorului îi scăpa acest tertip al elevului. Așa că, în perioada aceea, mai mult decât orice, îmi doream linia.

Îmi amintesc perfect ziua când tata a venit de la piață, victorios că găsie rigla despre care atât îi vorbisem. Și ah, ce greu mi-a fost să-mi ascund dezamăgirea! Căci linia mea, tare frumoasă, ce-i drept, n-avea pe verso tabla înmulțirii, ci semnele de circulație rutieră.

Nu am avut deci, niciodată, rigla cu tabla înmulțirii. Și nici saboții cu ștrumfi…

Mama s-a ținut totuși de promisiune, așa că, printr-a treia mi-a cumpărat saboții roșii cu toc. Doar că, piciorul îmi crescuse atât de mult, încât mult doritele încălțări, destul de mari fiind, nu mai aveau pe ele desenați ștrumfi, ci aveau un fir împletit, cu roșu și auriu.

-Ăștia sunt mult mai frumoși, de domnișoară!, exclamase mama, încercând să-mi șteargă dezamăgirea de pe chip.

Și totuși, recunosc că mă bucuram măcar că, de-acum, aveam și eu pantofi cu toc.

E greu de explicat ce sentiment are o fată când își pune, pentru prima oară, pantofi cu toc! Mă simțeam mult mai mare. Evident, nu fizic. Înaltă eram deja, iar cei 2-3 centimetri pe care îi aduceau în plus… “tocurile”, erau aproape insesizabili. Dar eu mă simțeam mai în vârstă cu vreo zece ani. Parcă nu mai eram același copil care, de dimineață se jucase “rațele și vânătorii”…

În plus, starea de spirit pe care o aveam atunci când purtam saboții cu toc (până la urmă doar despre asta-i vorba!), era una desebită.

-Parcă ai fi o regină! exclamase, cu admirație, băiețelul din vecini, când mă văzuse purtându-i pentru prima dată, asortați la o rochiță roșie, cu volan și mâneci bufante. El era puțin mai mic decât mine iar eu, se pare că i-am fost o “primă dragoste”, judecând după inelele de tablă, cu pietricele colorate, pe care mi le tot oferea. Și chiar așa mă simțeam: ca o regină!

*

– Ce pantofi frumoși ai! îi spun colegei de birou, într-o zi.

Până la urmă, ce-o fi cu noi, femeile, și pantofii?!

Însă până deslușim misterul, țin să vă zic că pantofii cu pricina nu erau unii care m-ar fi făcut să exclam acum vreo câțiva ani. Cel mai important e că n-aveau tocuri. Erau niște pantofi de tip Oxford. Dar lăcuiți, frumos colorați și atât de șic, cum nu mai văzusem niciodată la acest model de pantofi.

-Mulțumesc! îmi răspunde, zâmbind, colega mea. Da, și mie mi-au plăcut. Am cheltuit o mică avere pe ei. Dar nu regret. Acum câțiva ani nu m-aș fi gândit că o să port tipul ăsta de pantofi. Dar asta e, e timpul să punem sănătatea pe primul loc, nu?

Ah, sănătatea aia de care îmi vorbea mama când eram mică! Ce-i drept, abia acum înțelegeam.

– Eu sunt adepta tocurilor. Am o mulțime de pantofi pe care, acum, din păcate îi mai port doar la ocazii speciale, îmi spune ea. Știi, într-un timp, credeam că nu există viață fără tocuri, continuă ea zâmbind resemnat.

Eu insist că pantofii ei sunt cu adevărat spectaculoși. Nici nu mă interesa că nu au tocuri, atât de tare ieșeau din banal.

Înțeleg că erau firma aceea care face vestiții pantofi cu toc cui și talpă roșie. Într-adevăr, nu mi-aș fi imaginat că produc și modelul acesta.

*

Îmi amintesc, cu amuzament, de o fostă colegă, mică de înălțime și… rotunjoară, care credea că atunci când își pune tocuri, e, dintr-odată înaltă și zveltă.

Nu era așa. Era la fel de scundă. Și la fel de plinuță. Ba încă, pașii împiedicați (nefiind obișnuită să meargă pe tocuri) îi dădeau chiar un aer caraghios. Mă făcea mereu să zâmbesc atitudiea ei victorioasă, când se întorcea în birou după vreo ședință și-și punea, din nou, ușurată, balerinii.

Mă mai amuza că niciunul dintre participanții la ședință, care dezbătuseră lucruri mai mult sau mai puțin serioase, nu bănuia chinul la care se supunea singură tânăra, care umbla țanțoș pe tocuri atunci când le înmâna documentele pentru semnături.

*

– Cum îți spuneam, din cauza unor probleme de sănătate, nu mai pot purta tocuri. Am suferit puțin, ca orice femeie. Sunt destul de înaltă, nu asta era problema, dar știi și tu, tocurile îți dau o  anumită postură. Mă simțeam mai impunătoare, mai sigură pe mine, mai feminină… oftează ea. Dar, cred că ceea ce nu poți ascunde, trebuie să pui în evidență!, conchide ea, zâmbind.

I-am dat dreptate. Cum altfel?! Reușise ca, din toată ținuta să pună accentul tocmai pe pantofii aceia fără toc, însă de-a dreptul spectaculoși. Și nu puteam decât să-i admir atitudinea.

Și totuși, încă o dată mă întreb: ce-o fi cu noi, femeile și pantofii? 🙂

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fiecare dintre noi avem bucăți de suflet sădite în oameni

Onisim

Tristețea nu vinde

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro