Cel mai cunoscut Jurnal din lume…

Frig. Era foarte frig, la Amsterdam, când ne-am hotărât să facem coada de două ore din faţa Muzeului Anne Frank. 1 ianuarie. Mizaserăm pe tinerii care dorm până târziu, după o noapte de benchetuială. Se pare că şi ei mizaseră pe noi.

Eram mulţi. Mulţi tineri. De peste tot. Un fel de Babel aliniat ad-hoc, invariabil în blugi, cu un ceai fierbinte sau o cafea la pachet. Toţi veniţi pe urmele unei cărţi care a schimbat, oarecum, lumea. Sau poate că aşa ne place să credem.

Când, peste câteva luni, vorbesc despre ei cu Annemarie Bekker, omul de comunicare al Muzeului, îmi amintesc, încă, destul de precis, trăsăturile celor mai mulţi dintre ei. Şi erau mulţi. Foarte mulţi…

Istoria e, adesea, plină de figuri eroice, de victime inocente – femei, copii, oameni obişnuiţi sacrificaţi pe altarul unei cauze care nu le aparţinea. De ce e Anne Frank deosebită sau, altfel spus, prin ce se justifică impactul extraordinar pe care îl are ea asupra noastră, indiferent din ce ţară am veni?

A.B: Sunt mai multe explicaţii. În centrul tuturor stau, însă, ea şi Jurnalul ei. Sunt atât de mulţi oameni, cu precădere tineri, care vibrează instantaneu la Jurnalul Annei Frank, la povestea unui copil care a crescut în condiţii absolut neprielnice, la efortul ei de a-şi găsi drumul spre ea însăşi şi la curajul de care ai nevoie pentru a scrie despre ce te înspăimântă. Anne Frank scrie despre speranţele ei, despre cei din jur, despre ea cu o deschidere, o sinceritate şi un umor care te cuceresc.

Pentru cei mai puţin informaţi cu privire la contextul în care ea şi-a scris Jurnalul, aţi putea puncta cele mai importante momente ale acestei poveşti?
anne f

A.B: Anne Frank era o fetiţă de origine iudaică, născută în Germania. S-a născut pe 12 iunie 1929. Familia ei a avut o situaţie foarte bună până la venirea la putere a lui Hitler, în 1933. Campania lansată de el împotriva evreilor a înrăutăţit starea familiei Frank, şi nu numai, în Germania. În 1933, Otto Frank, tatăl Annei, a decis să-şi ducă familia în Olanda, care fusese neutră în timpul primului război mondial şi oferea, din acest motiv, o mai mare garanţie a siguranţei cetăţenilor ei. S-au mutat la Amsterdam, unde el a pus bazele unei companii prospere până în 1940, când Hitler a declarat război Olandei şi au început, şi aici, persecuţiile împotriva evreilor. În 1942 lucrurile se înrăutăţiseră într-o asemenea măsură încât familia Frank a decis să-şi însceneze fuga şi să se ascundă de autorităţi. E anul în care Anne Frank, în vârstă de 13 ani, a primit cadou, de ziua ei, un jurnal. Trei săptămâni mai târziu, familia se refugia într-o anexă a clădirii unde lucra Otto Frank. Au rămas în această ascunzătoare mai mult de doi ani, cu ajutorul colegilor lui Otto Frank, care le aduceau mâncare, ştiri, cărţi şi îi vizitau în recluziunea lor. E greu pentru un copil să crească aşa – cu teama că va fi descoperit, vânat, trădat. E greu să trăieşti într-un spaţiu restrâns, alături de alţi şapte oameni. Să nu ai voie să te uiţi pe geam, să nu poţi ieşi afară…unicul refugiu al acestei fetiţe a fost acest Jurnal. În el a trăit viaţa pe care nu o putea avea. În cele din urmă, toţi cei opt oameni au fost trădaţi, arestaţi şi trimişi în lagăre. Au murit toţi, în afară de Otto Frank. Când a intrat în posesia Jurnalului, el a decis să onoreze memoria fiicei lui prin publicarea acestuia, aşa încât toată lumea să-i cunoască povestea.

Până la un punct, Jurnalul e emanaţia firească a minţii unei adolescente, dar, de la un anumit moment încolo, te izbeşte faptul că ea trăia exclusiv în aceste pagini.

A.B.: Da, şi asta o face pe ea celebră! Jurnalul e foarte bine scris. E literatură de bună calitate, cu pasaje rescrise şi scene refăcute. Postul naţional de radio olandez a transmis, la un moment dat, un discurs politic în care li se cerea tuturor celor cu experienţe speciale să scrie prin ce trec, pentru ca aceste lucruri să fie cunoscute după război. Pe Anne a impresionat-o ideea, aşa încât şi-a rescris Jurnalul, cu intenţia de a-l publica după război. Ea nu a mai reuşit, dar tatăl ei, da. Cartea aceasta e unul din primele manuscrise restituite după război, a fost publicată la numai doi ani de la terminarea acestuia. Sunt multe fotografii cu Anne şi sora ei, făcute de tatăl lor. Aceste trei aspecte, faptul că văd chipurile acestor fetiţe, că Jurnalul e atât de bine scris, că au acces în locul unde s-au ascuns oamenii aceştia îi mişcă pe toţi cei care cunosc povestea.

Cei care vizitează acest loc, Anexa Secretă, cum e el numit în Jurnal, trăiesc momente foarte intense din punct de vedere emoţional. Ce anume face ca şi astăzi aerul să fie atât de greu în locul acesta, unde opt oameni au fost claustraţi?

A.B.: Pentru că aici sunt puşi faţă în faţă cu un Holocaust surprins la un nivel personal. În plus, copilul acesta, a cărui poveste o află sau o ştiu, era o fetiţă plină de vitalitate, foarte activă, foarte energică. Atunci când ştii că a fost ucisă de nazişti, nu ai cum să nu reacţionezi. După ce ai intrat în muzeu, există un moment în care ajungi în faţa bibliotecii care masca intrarea în camerele care le serveau celor opt de ascunzătoare. Îţi dai seama că toate spaimele şi speranţele acestui copil s-au consumat în acest spaţiu strâmt. Impactul e, într-adevăr, unul mare. Deşi camerele sunt goale, s-au păstrat câteva obiecte originale, cum ar fi această bibliotecă, fotografiile de pe pereţii camerei lui Anne Frank…Sunt poze lipite chiar de ea, acum peste 65 de ani – poze cu staruri de cinema, cu prinţese ale acelei epoci, cu opere de artă, cu scene din istorie. Te apropii de ea, când te uiţi la fotografiile astea. Pe mine, personal, mă impresionează locul unde Otto Frank nota cu creionul, pe tocul uşii, înălţimea lui Anne şi a surorii ei, Margot. Toţi părinţii fac asta cu copiii lor, e un gest atât de omenesc…Sunt lucruri care umplu cu emoţie, pentru cei care le vizitează, aceste camere nemobilate.

Într-un mail anterior acestui interviu, v-aţi exprimat dorinţa de a spune câteva cuvinte despre Otto Frank, fapt pentru care vă sunt foarte recunoscătoare.

A.B. Am vorbit de Jurnal, de fotografii, de muzeu, dar aş vrea să mai amintesc un lucru, şi anume o înregistrare video cu Otto Frank, de care dispunem. Otto a primit Jurnalul fiicei lui de la Miep Gies, una din fetele care au ajutat familia, cât timp aceştia s-au ascuns. Ea este cea care a salvat documentul şi l-a păstrat pentru Anne, de a cărei întoarcere a fost convinsă. Anne nu s-a mai întors, aşa că Miep i-a dat Jurnalul lui Otto. Lectura acestor pagini a fost foarte grea pentru el. În înregistrarea aceasta, Otto Frank povesteşte că de-abia când i-a citit Jurnalul a cunoscut-o pe Anne cu adevărat. Anne pe care o cunoştea el avea mult umor, dar în Jurnal apare şi o altă faţetă – serioasă, reflexivă, autocritică. El face o afirmaţie care a devenit celebră – „Ca părinte, nu-ţi cunoşti niciodată cu adevărat copiii”. Am văzut înregistrarea aceasta de multe ori, alături de vizitatori; am văzut mulţi părinţi, mai ales taţi, cu lacrimi în ochi. Cred că toţi sunt zguduiţi de tragedia lui Otto Frank şi că înţeleg ce înseamnă, pentru un părinte, pierderea ambilor copii. Sunt momente de care nu te poţi desprinde uşor.
anne
Chiar sunt. În 2006, Emma Thompson a lansat proiectul annefranktree.com. Ne puteţi spune ce semnificaţie are această iniţiativă?

A.B.: Avem mai multe site-uri – site-ul principal, annefrank.org, cu informaţii despre muzeu şi despre Anne Frank, site-uri educaţionale şi cel la care tocmai v-aţi referit, annefranktree.com, un site mai degrabă comunitar. Celor care-şi lasă datele li se asignează, practic, o frunză de castan în acest copac virtual al lui Anne Frank, pomul la care ea se uita de pe fereastra Anexei. Am rugat-o pe Emma Thompson să dea numele ei primei frunze şi ea a acceptat cu generozitate. Ea a citit de mai multe ori Jurnalul şi, de altfel, a făcut şi o lectură publică din el, la lansarea acestui site.

Ştiu că Otto Frank şi-a dorit ca Audrey Hepburn să joace rolul lui Anne Frank în prima ecranizare a Jurnalului, dar ea a refuzat rolul, spunând că nu se simte în stare să-şi asume încărcătura emoţională pe care ar fi presupus-o o asemenea interpretare. Roger Moore, Steven Spielberg, Lenny Kravitz nu sunt decât un număr mic de vedete care au vizitat muzeul şi s-au declarat extrem de ataşaţi de personajul Anne Frank. Ce anume o face atât de populară în rândul starurilor?

A.B.: Anne Frank era avidă de filme, aşa a descris-o Emma Thompson. Peretele din camera ei e dominat de fotografii cu staruri americane. Din acest punct de vedere, era o fetiţă foarte obişnuită, cu fanteziile şi simpatiile unui copil normal, de vârsta ei. Visa la Hollywood şi primea regulat reviste de teatru şi film de la Viktor Kugler, un alt susţinător secret al familiei Frank. De-abia mai târziu au început s-o intereseze mai mult arta şi istoria. Îi plăceau Michelangelo, Rembrandt, dar de-abia dacă a mai avut loc de pozele cu actori să mai lipească nişte reproduceri. Anne Frank a scris şi proză scurtă, iar în una din aceste povestiri chiar este vorba despre Hollywood-ul anilor 40.

Când, în 1956, o dramatizare a Jurnalului a fost pusă în scenă la Berlin, aşadar în Germania, publicul nu a aplaudat la finalul spectacolului. Au rămas acolo, într-o linişte întreruptă doar de oameni care plângeau. Care e lecţia acelei tăceri grele, bântuitoare?

A.B: A existat aceeaşi reacţie şi în Olanda. Gândiţi-vă că atunci oamenilor încă le era foarte greu să vorbească despre război. De-abia din anii 70 au început să verbalizeze tot ce a însemnat războiul. În Germania era probabil şi mai greu, din cauza sentimentului de vinovăţie. Oamenii au fost prea mişcaţi ca să mai poată aplauda. În Olanda se tot întâmpla acest lucru până când, în anii 90, un actor, interpretul lui Otto Frank, s-a întors către public şi a spus „E în regulă. Puteţi să aplaudaţi. E o piesă bună, după o carte bună. Puteţi să aplaudaţi.” De-atunci lumea aplaudă.



Citiţi şi

Mare scandal la Hollywood – roluri contra favoruri sexuale

Salutări din Amsterdam

Cele 26 de orașe cu cea mai înaltă calitate a vieții din lume

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,496 views

Your tuppence

  1. Tino Pagno / 21 December 2011 16:23

    Am cumparat cartea pentru fiica mea impreuna cu CDROM-ul cu imaginile unei vizite virtuale in interiorul muzeului,iesite intr-o editie extraordinara cu prilejul aniversarii Holocaustului…
    A ramas surprinsa de incarcatura emotiva a lecturii.
    Am constatat dupa aceea ca a pierdut o buna bucata de infntilitate in modul ei de a fi cotidian,si toate acestea in timp foarte scurt.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro