De trei luni de zile știu că am cancer. Am făcut o dublă mastectomie și o dublă reconstrucție mamară. Dacă a fost greu? Asta mă întreabă toată lumea. Nici nu știu cum a fost. Sincer, uneori mă mir că mai trăiesc și mă bucur nespus, cu frenezie, de acest miracol. A fost foarte greu, dar cred că alţi oameni trăiesc lucruri mult mai grele. Nici nu ne dăm seama câte suntem capabili să îndurăm pentru a ne salva viața. Veștile rele însă nu s-au oprit aici, ci au venit în cascadă. Am o celulă canceroasă rară și netratabilă. Doar cinci la sută din femeile de pe glob o au. Am fost tristă. Am fost deznădăjduită de faptul că eu nu am șansa, așa cum alți bolnavi o au, să pot face chimioterapie în încercarea de a mă salva.
Și atunci, ce-mi rămâne de făcut? m-am întrebat privindu-mă-n oglindă. Și am stabilit. De azi, sunt un om sănatos! Că sunt o femeie frumoasă, care va trăi atât cât soarta va vrea. Că nu am ce să-mi reproșez și nu am niciun motiv de supărare sau tristețe. Că nimeni, nici eu nu-mi cunosc soarta sau viitorul, care viitor, tocmai ce trece în timp ce eu scriu.
The Look by Olga Rykova
M-am programat la coafor. Mi-am cumparat un pulovăraș nou. M-am machiat frumos și am plecat prin spitalele unde, aproape zilnic, am câte o investigație de făcut. Sunt aranjată ca o păpușă și așa mă și simt. Elegantă, parfumată și cu pantofi cu toc. Mă așez la coadă la doctor. Zilnic fac cozi. Aștept. Le privesc pe celelelte femei și le compătimesc. Sunt gri. Toate sunt gri. Au o tristețe și o opacitate care mă doare când le privesc. Sunt dezolante și dezolate. Cred că nu s-au mai privit de mult în oglindă. Cred ca nu mai au niciun alt subiect de discuție sau o altă preocupare, decât necazul prin care trec. Și asta nu pentru că ar fi mai bolnave decât mine. Nu. Pentru că nici nu sunt. Ele au șansa la tratament, şansă pe care eu nu o am. Dar ele nu știu asta. Mă privesc cu oarecare invidie și, probabil, își spun că ce bine e de mine că sunt sănătoasă, nu ca ele. Și da, eu sunt sănătoasă, nu ca ele. Eu am înțeles că trebuie sa fiu fericită că exist. Să-mi onorez viața, fiind veselă şi frumoasă. Să celebrez viața în fiecare zi. Să mă văd cu oamenii dragi de câte ori au ei timp. Mă întâlnesc cu prietenii în cafenele, restaurante și la petreceri. Uneori, dansez și cânt singură prin casă. Și cel mai mare compliment care mi s-a făcut a fost că unii și alții au pus la îndoială starea sănatății mele, spunând că, probabil, inventez. „Că prea arăt bine și râd cu gura până la urechi. Ce, un om operat și bolnav de cancer așa arată?!”
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
În continuare te iubesc, în continuare respir cu gândul la tine
Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
